Cum a murit spiritul regalist în România

În anul 1992, fiind proaspăt student al Facultăţii de Istorie „Nicolae Iorga“ din Bucureşti, m-am dus acasă după primele două luni de cursuri (mai bine zis de stat pe la terasele din Regie, Grozăveşti, Cişmigiu şi prin barul de la Litere, locurile unde se consumau mare parte din energiile politice ale acelor vremuri) cu poza regelui Mihai.

Le-am arătat-o părinţilor şi le-am spus că acest om reprezintă şansa României la o viaţă democratică normală. A fost nebunie! Într-o casă în care se striga „Iliescu apare, soarele răsare!“, eu, un mucos care trăia din banii părinţilor, aveam curajul să aduc în casă o poză cu fostul rege al României, un personaj mai detestat în opinia lor decât Nicolae Ceauşescu. „A fugit cu aurului poporului. Un tren de aur a luat!“, mi-au argumentat ei, ferm, ura faţă de Mihai I.

Întâmplarea nu m-a dezarmat, iar credinţa mea, precum şi a multor colegi din facultate sau din căminele studenţeşti, a continuat să se cimenteze. Uneori cu tact, alteori cu ceartă şi chiar cu ameninţări că plec din ţară, am încercat să-mi conving părinţii, oameni simpli, victime ale sistemului de educaţie comunist din anii 50 şi ale dezinformării aparatului mediatic al lui Ion Iliescu, că soluţia reîntoarcerii României la un sistem monarhic constituţional este drumul pe care trebuie să meargă ţara. Rezultatul strădaniei mele nu a întârziat să apară: în toamna anului 1995, la moartea lui Corneliu Coposu, poza acestuia şi a regelui Mihai I se găseau în vitrina cu bibelouri a familiei. Eu obţinusem o mare victorie! Din nefericire, însă, naţiunea pierduse, prin moartea Seniorului, inima mişcării regaliste. Cu toată această pierdere, susţinătorii monarhiei au continuat să se înmulţească, iar în noiembrie 1996 ei aveau să contribuie în mod hotărâtor la victoria CDR în alegerile parlamentare şi prezidenţiale. La câteva luni de la instalarea noului guvern condus de Victor Ciorbea, regele Mihai I avea să redobândească cetăţenia română. A fost ultima mare victorie a mişcării regaliste din România.

Pasul următor, organizarea unui referendum care să pună în discuţie forma constituţională de organizare a statului în republică sau monarhie constituţională, nu a mai fost făcut niciodată. Liderii CDR n-au avut curajul să pună în discuţie subiectul. Emil Constantinescu, Ion Diaconescu, Mircea Ionescu Quintus şi alţi zeci de reprezentanţi ai noii puteri, proveniţi din CDR, au considerat că o astfel de decizie ar putea să ducă la pierderea guvernării. Calcule politice ieftine au dus la ratarea unei şanse imense. Pe valul emoţional care dusese CDR la guvernare, orice era posibil. Peste patru ani, în 2000, după o guvernare haotică, CDR a ratat intrarea în Parlament şi s-a pulverizat. La fel şi mişcarea regalistă.

Vina nu este numai a celor enumeraţi mai sus. Casa Regală a României are partea ei de vină, una importantă. De fapt reprezentanţii Casei Regale şi, implicit, regele Mihai I nu au fost niciodată liderii mişcării regaliste din România. Aici este paradoxul. Prin dispariţia lui Corneliu Coposu şi a CDR, mişcarea regalistă a rămas fără suflet şi fără forţa necesară continuarii luptei politice. După anul 2000, regele Mihai I a preferat să devină doar reprezentantul Casei Regale în disputele juridice cu statul român referitoare la redobândirea proprietăţilor, nu şi un factor coagulant al simpatizanţilor mişcării regaliste care, fără un lider de anvergură, reştrânşi la minisculul PNŢCD, şi-au pierdut importanţa în societate. Prin înţelegerile cu Ion Iliescu şi Adrian Năstase, fostul rege al României, Mihai I şi-a redobândit mai multe proprietăţi luate cu forţa de regimul comunist, precum Castelul de la Săvârşin şi Palatul Peleş, dar a pierdut definitiv România. Simpatia populaţiei pentru regele Mihai I este imensă, însă nimeni nu s-ar mai bate cu propria familie pentru ideea reinstaurării monarhiei.