Cum nu aveau treabă, când scriau, parcă era... (fabulă)

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Foto: Ciprian Apetrei
Foto: Ciprian Apetrei

Pe vremea când au apărut primele turnătorii în Franţa, cea mai puţin interesantă meserie era a celui care, toată ziua, trebuia să sufle aer asupra focului. O acţiune foarte simplă, repetată la infinit. O legendă lingvistică spune că această meserie se numea branleur şi era apanajul celui mai puţin înzestrat ucenic.

Ca şi în limba romana, acţiunea sa, repetitivă, a dus la o conotaţie sexuală negativă. Unul care o frecă toată ziua. Astăzi, le petit branleur înseamnă unul care o zguduie toată ziua degeaba, respectiv unul care îşi provoacă plăceri solitare. La propriu sau la figurat.

În altă epocă, în altă ţară, francofonă prin tradiţie. Capitala ei se chema, pe vremuri, micul Paris. Ziariştii era puţini şi obosiţi. În locul locul scriau la ziare şi apăreau la televizor personaje leneşe, care nu îşi documentau ştirile. Nu făceau reportaje, nu făceau anchete, nu căutau subiecte pentru interviuri. Aşteptau că ştirile să ajungă la ei şi le frecau pe toate părţile. Cu cât era o ştire sau un personaj mai penibil, mai insignifiant, dar cu potenţial de scandal, cu atât ştirea se putea freca mai bine.

Dacă schimbai canalul la TV, nu era pentru a vedea ce au lucrat ceilalţi ziarişti. Nu, era pentru a vedea cum freacă ceilalţi aceiaşi ştire. În buclă. Reţeta era simplă: ştire de scandal, preferabil cu sex. Dacă se poate ceva condiment suplimentar: minori, popa sau profesor implicat. Sau vedete. Apoi se identifica un vinovat şi acesta este ciuvit. (vezi dicţionar).

Astfel, ziaristul poate întoarce ştirea pe oricâte feţe, fără să părăsească biroul. Decât, eventual,  pentru a se deplasa până la televiziune, dacă este cunoscut. Dacă nu, stă acasă, în parc, oriunde şi scrie înfierări. Dă sancţiuni, emite sentinţe, oferă sânge virtual cititorilor săi. Care aceştia, întărâtaţi, cer sancţiuni reale şi intervenţia hotărâtă a autorităţilor. Despre care ziaristul va scrie la fel de incisiv. Etc Aşa trec câteva zile de suflat aer într-un mic tăciune, devenit, printr-o reflexie într-o oglindă mincinoasă, ditamai incendiul.

Să dăm un exemplu. Un profesor de religie, preot de meserie, dintr-un oraş uitat de lume, apare brusc pe internet, apoi în toată presa, cu titluri care se vedeau de pe Venus. Planeta, nu muntele. S-a masturbat la şcoală, în faţa elevelor. Se decretează sfârşitul lumii, se mobilizează toată mass-media, plus ceva progresişti şi părerişti obişnuiţi. Diriginta ascunde treaba ruşinoasă, avem imagini, direcţiune vinovată, popa pervers, naţiunea pudică în pericol. Se suflă aer din toate părţile.

Urmează un moment de confuzie care răceşte acţiunea colectivă. Preotul era de fapt bolnav grav, gestul nu era sexual, diriginta nu a ascuns nimic. Preot dat demisie de la şcoală. Incident încheiat, ştire derizorie.

Dar nu. Cei care suflau aer nu puteau risca să fie trimişi la muncă. Continuat luat problema în mână, agitat energic, cerut intervenţie reprezentanţi naţiune. Onor ministru educaţiune naţională, nevrednic de funcţie, prost vorbitor limba natală, susţinător de plagiate, acţionat energic. Sancţionat eleve. Ziarişti luat din nou atitudine. Onor ministru schimbat imediat părere. Nu sancţionat eleve.

Aerul a fost suflat timp de o săptămână. Aruncat cuvinte grele: abuz, şoc, groază. Repetat obsesiv: preotul care s-a masturbat. Cele sfinte şi cele la îndemână. Linşaj mediatic, au mârâit unii. Instigare la violenţă. Lipsă de deontologie. Comportament de arenă de circ, în care cineva este bătut cu pietre, după ce mulţimea l-a găsit vinovat fără nici o judecată.

Lipseşte orice opinie a omului, grav bolnav, călcat în picioare.

Aşa ceva nu vezi niciodată în presa din alte ţări. Huo, ruşine, eşti pe mână cu popa, a venit replica promptă. Care mână, ştim noi ce-a făcut.

În acelaşi timp, unul dintre ultimii ziarişti adevăraţi a făcut o anchetă incredibilă. După multă muncă de documentare, cu mers pe teren, căutat documente, dat telefoane, făcut şedinţe, deranjat multă lume, asumat riscuri, a demascat o reţea de prostituţie de minore. Obligate să îşi vândă corpul pe nimic de către mafia chineză din România. Cu sprijinul poliţiei şi al procuraturii. Ani de zile a durat această poveste. Nimeni nu a fost pedepsit. Victimele nu au primit nici o compensaţie. Este un caz strigător la toate cerurile. Dar această poveste nu a prins un loc în faţă. Nu acesta este un bun exemplu de jurnalism. Atâta muncă, când poţi doar să dai de pe o parte pe altă victimele popii care se masturba? Asta da ştire.

- Nu vrei să faci altceva? îl întrebă meşterul pe micul suflător de aer.

- Nu, sunt mulţumit aici.

- Aşa zici acum, dar într-o viaţă viitoare, vei fi ziarist ciuvic.

- Eh, sună aşa, un pic ruşinos, dar am înţeles că nu e mult de muncă şi se plăteşte cât de cât.

Dicţionar:

Ciuvism: acţiune prin care un grup de cetăţeni, fără competenţe definite, ia la rost, la palme, la şuturi pe cineva care nu este prezent. Termenul provine de la Mugur Ciuvică, repetent câţiva ani în facultate, care nu şi-a practicat niciodată meseria. Dar care acţionează hotărât, împreună cu un grup stabil de prieteni la fel de puţin competenţi în orice domeniu, împotriva oricui hotărăşte patronul care îl plăteşte. Un turnător la securitate borfaş, după spusele ciuvicii când nu lucra pentru el. Un dom profesor de mare valoare, persecutat de justiţie, după spusele ciuvicii de când este plătit de acesta.

(sursă: Pe cine ciuvim astăzi? Je suis Camelia Bogdan)

Jurnalism ciuvic: acţiune prin care ziaristul nu informează cititorii, după ce în prealabil a verificat ştirea şi a vorbit cu toate părţile interesate. Ci dă sentinţe, scade note la purtare, oferă concluzii nedocumentate, instigă publicul. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite