Eveniment

articolul anterior articolul urmator

Cutremur în sistemul instituţional românesc şi în CCR: cazul Kovesi versus România la CEDO – condamnare definitivă

100
7 Aug 2020 07:39:03
Iulian Chifu
FOTO Inquam Photos / George Călin
FOTO Inquam Photos / George Călin

La 5 august ora 24 a devenit definitivă Hotărârea CEDO în cazul Kovesi versus România pronunţată la 5 mai 2020 cu privire la demiterea fostului procuror DNA.

O asemenea hotărâre definitivă e urmată de măsuri de aplicare, respectiv  o foaie de parcurs cu angajamente ale ţării noastre prezentate în cel mult 6 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii, document ce trebuie validat şi a cărui aplicare va fi monitorizată de către Comitetul Miniştrilor Consiliului Europei.

Este un risc relevant să abordăm o asemenea temă complexă, cu nuanţe şi implicaţii majore, greu de prezentat într-un format lesne de lecturat pentru un public larg. Acest lucru reclamă o prezentare mai largă şi mai puţin accesibilă, cu lăsarea deoparte a uni număr mare de argumente tehnice şi juridice. Apoi abordarea este şi mai grea în cazul calităţii celui implicat, Laura Codruţa Kovesi, fost procuror şef DNA, actual procuror şef european. Orice dezbatere care o include naşte pasiuni majore în România. În plus, vorbim despre teme cu profundă relevanţă politică, şi asta în prag de alegeri locale şi generale în România.

Am decis să ne asumăm acest risc chiar dacă e un subiect ce determină reacţii încrâncenate şi umorale şi utilizarea extensivă a media clasică şi a social media pentru un război informaţional de uzură privind lupta anti-corupţie şi relevanţa sa într-o societate unde libertăţile individuale sunt la fel de importante după dictatura comunistă ca şi nevoia de justiţie corectă, independentă şi mai ales de DREPTATE. După o campanie anti-corupţie împinsă la extrem, efortul României de a face vinovaţii să plătească şi de a diminua impactul corupţiei în funcţie publică a ajuns să fie ulterior transformat într-o dominaţie politică a justiţiei, o guvernare de protejare a infractorilor şi corupţilor în detrimentul cetăţenilor cinstiţi ai României, a promisiunilor implicite şi a îndemnului spre furt la adăpostul unor garanţii politice împotriva mecanismelor statului de drept. O garanţie de cvasi-impunitate ce putea fi zdruncinată doar de decizia politică menită să domine justiţia şi să forţeze loialităţi absolute utilizând presiunile şi ameninţările cu Parchetul anti-corupţie.

Explozia de voinţă exprimată la Referendumul pentru justiţie convocat de către Preşedintele României Klaus Iohannis în mai 2019, prin consultare electorală după decembrie 2016 şi inversarea polilor în lupta anticorupţie din România, a determinat o revenire la normalitate şi echilibru. Hotărârea CEDO Kovesi împotriva României e punctul final al recâştigării echilibrului şi punctul de pornire în refome majore instituţionale, ale deciziei politice şi mai ales în privinţa funcţionării Curţii Constituţionale a României.

O hotărâre definitivă a CEDO cu consecinţe devastatoare

Hotărârea CEDO deschide o agendă nouă în România care vizează explicit nevoia reformării statului în punctele esenţiale relevate de acest caz. E vorba mai întâi despre relevanţa acestui caz, despre imaginea aferentă unei asemenea decizii care califică o anumită politică şi înclinaţia unei întregi majorităţi politice în exercitarea puterii în care dorea să scape de unul din câinii de pază, procuratura anti-corupţie. Pe fond, Hotărârea CEDO în cauză crează un impact major şi reclamă aplicarea cu modificări instituţionale substanţiale, dar şi relevarea – directă, explicită, sau indirectă şi implicită – a acţiunilor neconforme ale unor instituţii din România. Vizate în mod substanţial sunt Curtea Constituţională a României şi Ministrul Justiţiei – în epoca lui Tudorel Toader, respectiv Executivul român din 2017, momentul construirii întregului eşafodaj de demitere a Procurorului General DNA.

Referirile la acţiunile Curţii Constituţionale care a trecut peste respectarea drepturilor omului – dreptul de acces la o instanţă şi libertatea de exprimare, articolele 6 si 10 ale Convenţiei – sunt prezente la fiecare pas. Practic, 70% din Hotărârea CEDO vorbeşte despre acţiunile CCR şi consecinţele acestora. Fără a ataca direct sau a sublinia explicit malversaţiunile politice şi malpraxisul juridic al Curţii, Hotârârea CEDO subliniază premeditarea şi implicaţiile de natură politică, dar şi consecinţele directe ale Hotârârilor CCR. Cu precădere cea în care Curtea s-a pronunţat pentru forţarea/obligarea Preşedintelui României să semneze decretul privind eliberarea Laurei Codruţa Kovesi din funcţia de procuror şef al DNA, creând precedente şi schimbări majore în echilibrul puterilor în România, alterând statul de drept şi creând premizele hotârârii CEDO din 5 mai 2020, rămasă definitivă miercuri noaptea.

Fără a intra pe deplin în substanţa hotărârii CEDO – cu excepţia punctelor de impact pentru viitorul reformelor instituţionale şi constituţionale din România al deciziei definitive – putem spune fără drept de apel că asistăm la un punct de întoarcere vizând apărarea independenţei Procuraturii şi a procurorilor în România. Referirea la documentele relevante ale Consiliului Europei, Comisiei de la Veneţia, Uniunii Europene, GRECO, rapoartelor MCV privind România abundă şi se suţin reciproc împingând la o singură concluzie: politicul din statul român, cu sprijinul Ministrului Justiţiei care a instrumentat demiterea şi a CCR, care a instrumentat debalansarea rolului de echilibru al CSM şi Preşedintelui, a determinat mecanismul de preluare a controlului politic al procurorilor prin încălcarea dreptului la liberă exprimare şi dreptului la un proces corect al procurorului şef DNA, Laura Codruţa Kovesi.

CCR şi contracararea propagandei apărătorilor controlului politic al justiţiei

Hotărârea introduce şi probleme doctrinare fundamentale şi consemnează elemente de raporturi instituţionale intime, cu precădere consemnează în fapt preeminenţa CEDO asupra CCR în materia drepturilor omului şi introduce o formulă de precedent şi de cale de atac sau de apel în cazul încălcării drepturilor omului de către CCR „în apărarea Constituţiei”. Raportul intim dintre Constituţie şi drepturile omului – înregistrate explicit ca parte a Constituţiei României din 2003 şi principii fundamentale ale noului stat democratic – subliniază, implicit, problemele de aplicare a prevederilor constituţionale şi judecare a faptelor de către CCR. Apar referiri distincte din momente diferite în Hotărârile CCR şi nerespectarea precedentului şi a propriei jurisprudenţe, din contra, încălcarea acesteia – de la echilibrul dat de Preşedinte şi CSM în independenţa procurorilor într-o primă Hotărâre CCR din 30 mai 2018, la eliminarea rolului activ al preşedintelui şi preeminenţa chiar absolută a Ministrului Justiţiei în deciziile legate de numirea şi activitatea procurorilor.

Hotărârea contrazice flagrant şi reacţiile CCR după pronunţarea în primă Cameră care au fost non sensuri şi dovadă de rea intenţie – dar şi de resimţire a efectelor şi impactului Hotărârii asupra acestei instituţii, de devoalare a acţiunilor şi iregularităţilor produse. Iar comentariile răuvoitorilor vorbind despre suveranitate limitată şi subordonarea faţă de UE sunt aberaţii care pot fi contrazise de orice absolvent de drept internaţional – anul I ştiinţe juridice – acolo unde realizează că un angajament luat şi semnarea unui Tratat este tocmai expresia suverană a unei decizii ce trebuie respectate ulterior(Pacta sunt servanda), nicidecum o limitare a suveranităţii sau o dominaţie ocultă a unui actor terţ exterior.

Şi comentariile răutăcioase şi neconforme relativ la pretenţiile de transgresare a independenţei procurorilor în caz şi transformarea Parchetelor independente într-un stat în stat, reliefată de celebra formulă mediatică  „Republica procurorilor” este la fel de aberantă în contextul principiului echilibrului şi controlului reciproc al puterilor în stat. Pentru că Hotărârea CEDO are şi această valoare de întrebuinţare de stabilire a limitelor şi echilibrelor fine, de respectare concomitentă a principiilor democratice şi de separarea puterilor în stat şi independenţa justiţiei respectiv echilibrul şi controlul reciproc al acestor puteri, în consecinţă dizolvă în tot această propagandă prin recursul la reguli, norme, angajamente, fapte şi adevăr.

Hotărârea CEDO reclamă modificări substanţiale pe multiple direcţii pentru a realiza această apărare a drepturilor unui înalt funcţionar public sau magistrat în faţa arbitrarului politic. Hotărârea este devastatoare pentru CCR şi crează probleme majore ce se cer soluţionate într-un program angajat ce trebuie prezentat în termen de 6 luni, soluţii care duc la revizuirea sistematică a acestui sistem prezent de raportare instituţonală rezultat în primul rând ca urmare a acţiunilor Curţii Constituţionale, în fapt şi în subsidiar ca urmare a unor manevre politice de dominaţie a justiţiei şi în acest caz, al procurorului, apărătorul intereselor statului român.

Decizia MAE de a nu ataca Hotărârea la Înalta Curte

Bătălia de propagandă, imagine şi războiul informaţional clasic al detractorilor independenţei justiţiei, combaterii corupţiei şi statului de drept, băgat sub preş ca urmare a referendumului pe justiţie din luna mai 2019, a fost relansat de decizia Ministrului de Externe – la recomandarea şi consultarea Ministerului Justiţiei, de a nu ataca la Marea Cameră a Hotârii CEDO Kovesi versus România. De la „trădare” la marea conspiraţie mondială împotriva României, cu susţinerea tuturor gurilor de tun ale propagandei ruse la Bucureşti, susţinerile merg până la negarea oricărei relevanţe a Hotărârii CEDO. Le-am văzut pe toate.

Marea greşeală a detractorilor şi criticilor acestei decizii este că susţinerile lor nu se bazează însă pe argumente juridice sau faptice, ci pe poziţii politice extreme intratabile, pe explozii de ultranaţionalism şi eurofobie, pe recursul la emoţii şi nemulţumirile publice actuale exacerbate în sublinierea unui vinovat, Guvernul liberal minoritar. Iar asta în condiţiile în care toate argumentele şi orice logică juridică sau politică mergea în sensul unei asemenea decizii a statului român de abţinere de la retrimiterea cazului Spre Marea Cameră a CEDO (Ministrul de Externe fiind persoana care trebuie să ia această decizie la nivel instituţional).

Iar decizia se bazează mai întâi pe motivaţii faptice – de ce nu a atacat: pentru că este, în primul rând, o acţiune perdantă din start. Pentru a fi acceptată, orice eventuală solicitare formulată în temeiul art. 43 trebuie să îndeplinească condiţiile generale de admisibilitate, prevăzute în cuprinsul acestui articol şi dezvoltate în practica instanţei europene. Astfel, în text alin. 1 al art. 43 menţionează că ”orice parte în cauză poate, în cazuri excepţionale, să solicite retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere”. Referitor la caracterul excepţional al cauzelor, Convenţia menţionează, în alin. 2 al art.43, două condiţii care pot duce (alternativ sau cumulativ) la acceptarea cererii de retrimitere: cauza ridică (a) „o problemă gravă privitoare la interpretarea ori aplicarea prevederilor Convenţiei sau a Protocoalelor sale” sau/şi (b) „o problemă gravă de interes general”. Deci demersul ar fi fost inacceptabil.

De fapt, o cerere de retrimitere nu este admisă decât dacă respectiva cauză prezintă, cel puţin sub unele aspecte, un caracter excepţional, respectiv chestiunile grave privind interpretarea (sau aplicarea) Convenţiei sau a Protocoalelor sale care au în vedere o problemă importantă asupra căreia Curtea nu s-a pronunţat ori dacă hotărărea prezintă importanţă pentru cauze viitoare sau pentru evoluţia jurisprudenţei Curţii. O problemă gravă privind aplicarea Convenţiei este ridicată atunci când o hotărâre a Curţii atrage necesitatea modificării substanţiale a legislaţiei sau a practicii administrative interne. În ceea ce priveşte problema gravă cu caracter general, aceasta poate fi reprezentată de o chestiune importantă de interes politic sau public.

Predecentele nu sunt nici ele în favoarea unei asemenea proceduri din partea României. Date oferite de CEDO în anul 2011, care acoperă o perioadă de aproximativ 13 ani, începând cu data instituirii instrumentului retrimiterii (1 noiembrie 1998), arată că din 2129 de cereri, au fost admise 110, reprezentând aproximativ 5.16% din total. Această marjă limitată de cereri admise s-a menţinut în linii mari şi în ultimii ani, atingând 6,2% în 2017, respectiv 4,1% în 2018. Raportul anual al CEDO pentru anul 2019 nu menţionează numărul total de cereri de retrimitere formulate, indicând doar numărul celor admise, care a totalizat doar 8 cereri.

Totodată, o analiză a perioadei 1 ianuarie 2003 – 31 decembrie 2009 a evidenţiat că, din totalul de 8690 de hotărâri pronunţate de Camere ale Curţii, a fost cerută redeschiderea procedurii în faţa Marii Camere într-un număr de 1142 de cauze (aprox. 10%). Din acestea, a fost admisă retrimiterea în 76 de cauze, reprezentând aprox. 5,70% din cererile formulate. Raportat la numărul total de hotărâri din perioada de referinţă (8.690), procentul cererilor admise este de aprox. 1,1%.

Nici România, în mod individual, nu are o statistică şi precedente mai bune. În cauze îndreptate împotriva României au fost pronunţate de Marea Cameră 16 hotărâri. Dintre acestea, două hotărâri au fost pronunţate ca urmare a cererii de retrimitere formulate de Guvernul român. Deci toate aceste elemente sunt împotriva ca România să atace hotărârea în Marea Cameră, pentru că nu avea temei şi nici şanse de succes. Mai adăugăm aici costurile unui asemenea proces, cele financiare directe dar mai ales cele politice şi de imagine.

În plus, Hotârârea CEDO crează oportunităţi pentru România. Pe această bază, chiar pot fi reglate un număr de probleme instituţionale reclamate în cadrul rapoartelor de monitorizare MCV care ar putea avea şanse să fie eliminat dacă problemele reclamate ar fi soluţionate convenabil, aşa cum o arată CEDO. Apoi e vorba despre opţiuni ale actualei guvernări şi ale actulului Ministru de Externe, motiv pentru care nu putea ataca o hotărâre care punea ordine în sistemul instituţional românesc, mai ales în zona stricată de acţiunile guvernamentale din ultimii ani, poate crea spaţiul unei reconcilieri cu Uniunea Europeană. Şi mai ales, cu un ministru jurist ca formaţie şi profund legalist ca acţiune, MAE nu putea îmbrăţişa altă opţiune decât să folosească Hotărârea ca o oportunitate şi un instrument în avantajul României.

Fireşte, există şi o raţiune în subsidiar care ţine de impactul de imagine şi costurile politice în cazul în care, în mod inutil, era retrimis cazul către Marea Cameră. Mai întâi, România nu are prejudicii astăzi, pentru că reclamanta nu le-a cerut în nici o formă. Apoi, la nivel politic, substanţa deciziei e corectă şi redă echilibrele instituţionale României, iar un atac mai departe aducea prejudicii. Nu în ultimul rând, persoana reclamantului este astăzi procuror şef al Parchetului European, o funcţie importantă ce a revenit României prin persoana Laurei Codruţa Kovesi, iar un asemenea atac marca nesusţinerea acestui mandat sau măcar putea fi considerat de către UE ca un atac împotriva ei şi a mecanismelor de selecţie europene care au făcut ca noul procuror european să fie românca Laura Codruţa Kovesi.

Condamnaţi, troli, actori politici interesaţi şi alte guşi

În mod neaşteptat, aş zice eu, decizia Ministrului de Externe, Bogdan Aurescu în numele României, de a nu retrimite la Marea Cameră a horârârii primei camere a CEDO, a stârnit o adevărată bătălie în spaţiul de imagine care s-a transformat în război informaţional combinat cu propagandă politică şi un potop de calomnii, în care faptele şi-au pierdut rolul, argumentele au dispărut şi contează doar stârnirea emoţiilor şi a falsurilor cu orice preţ. Şi atacarea purtătorilor opiniilor favorabile acestei decizii.

Bătălia naraţiunilor s-a decantat foarte lesne, într-o formulă greu de imaginat acum mai bine de un an, când referendumul pentru justiţie a marcat punctul de întoarcere la justiţie, dreptate şi combaterea corupţiei pentru care actuala Hotărâre definitivă a CEDO reprezintă relansarea normalizării şi vindecării societăţii româneşti de sechelele dominaţiei politice a justiţiei. Astfel, pe de o parte vorbim despre criminali şi corupţi care apără sau sunt apăraţi de demersul de contestare a deciziei MAE de miercuri.

De partea celalaltă, potopul de invective şi calomnii se îndreaptă spre defăimarea purtătorilor opiniilor şi nu vizează sau critică faptele concrete sau substanţa deciziei. Cei ce exprimă păreri în susţinerea acestei hotărâri sunt calificaţi prin etichete de „acoperiţi” şi „susţinători ai statului represiv”. Referirea la „statul paralel” a dispărut, slavă Domnului, că deja era necredibilă – vezi referendumul care a calificat şi separat apele, determinând fără drept de apel ce vor românii: Justiţie corectă, profesionistă şi egală şi Dreptate, fără privilegiaţi şi autorităţi publice deasupra legii.

Iar în corul contestatarilor s-au înscris suspecţii (şi dovediţii) de serviciu ai luptei împotriva justiţiei. Faptul că un număr de condamnaţi pentru infracţiuni de corupţie au optat să intre în dezbatere e de înţeles, la nivel personal. Opiniile sunt libere, însă credibilitatea este proporţională cu faptele sancţionate şi oprobiul public precum şi cu poziţiile reprobabile apărate. Apoi avem o întreagă liotă de troli de toate culorile care au inundat spaţiul social media, ca o repetiţie pentru bătăliile politice reale ce urmează.

Nu e mai puţin adevărat că această decizie a activat şi zone ale unor actori politici interesaţi care au obiceiul să pledeze pentru subordonarea justiţiei faţă de politic, fie că doar invocă în mod incorect faptul că Parchetul sau Ministerul public e parte a Guvernului, fie că votul depăşeşte justiţia, realitatea, faptele şi adevărul – chiar dacă votul la alegerile din 2016 nu a fost dat pentru protejarea corupţilor şi a infractorilor de stat, nici pentru scoaterea României din Uniunea Europeană, prin subminarea statului de drept. În plus, programele electorale şi politice nu au vizat aceste aspecte, invocate imediat în contextul adoptării forţate a Ordonanţei 13 din ianuarie 2017.

Iar zonei politice i s-a adăugat şi o gaşcă de pescuitori în ape tulburi, mercenari de presă şi consultanţi de partid cu cele mai proaste idei posibile. Într-o palidă imitaţie a campaniei lui Donald Trump din 2016 şi a perceptului post-adevărului propagandistic, împins la extremele după care se ghida chiar Goebbels – Adevărul e ceea ce vă spun eu că este Adevărat -  au apărut pe baricade creatorii teoriilor conspiraţiei, a falsurilor asumate cu rictus sălbatec în colţul gurii, ştiind că sunt esenţialmente scorniri şi invenţii, practicanţii neruşinaţi ai imoralităţii asumate şi a scopului indiferent de mijoace, manevranţi ai calomniei calificate în formule ce se vor acoperitoare în faţa unui atac în justiţie măcar până trec alegerile, susţinătorii politici şi ideatici ai duşmanilor lui Kovesi, ca simbol anti-corupţie în România, şi multe alte guşi notorii.

Aceştia sunt cei mai periculoşi actori care au profitat de tăcerea majoră a intelectualilor şi elitelor societăţii, aburcaţi pe pseudotitluri academice de nimic în posturi în care legitimitatea e dată doar de cel care primeşte microfonul şi urlă mai tare. Zona cea mai rău famată a spaţiului public românesc care trebuie curăţată cu bisturiul pentru că nu se referă la libertatea de exprimare ci la cea de calomniere şi înglodare în noroaiele abjecte ale scornirilor plăsmuite în barurile unde-şi pierde vremea această pegră a societăţii digitale creată în social media ce trebuie eradicată prin aplicarea legii. Până la ultima consecinţă.

Precedente de modificare a Constituţiei

Rezultatele unor decizii ale CEDO reclamă schimbări profunde şi rezolvarea problemelor care au determinat această situaţie. Pe această bază a fost creat în România mecanismul recursului compensatoriu şi golirea puşcăriilor pentru că nu respectau volumul de aer şi spaţiul normal vieţii unui om chiar şi în detenţie, iar apărătorii infractorilor au excelat în a utiliza aceste hotărâri şi perspectiva sancţiunilor CEDO pentru propriile interese. Pe această bază, acum, ultima hotărâre Kovesi versus România poate permite reformarea sistemului instituţional românesc mergând până la modificarea Constituţiei.

Precedentele sunt multiple şi pe mai toate meridianele. Fără a face o pledoarie juridică, recursul la internet permite să găsim un număr enorm de cazuri în care CEDO a recomandat şi s-au aprobat modificări ale Constituţiei în cazuri similare celui actual. Astfel, în cazul Harabin vs Slovacia (58688/11) soluţionat în 20.02.2013, o modificare constituţională din 2014 a permis apelul împotriva hotârârilor Curţii Constituţionale. Cazul Oleksandr Volkov group vs Ucraina (21722) judecat în 27.05.2013 discută exact disciplina juridică şi separarea puterilor şi duce, în 2016, la adoptarea amendamentelor constituţionale de creare a Înaltului Consiliu pentru Justiţie (un fel de CSM) şi simplificarea sistemului ucrainean de curţi de justiţie.

Şi în Turcia, cazul Sakik şi alţii vs. Turcia (23878/94) judecat în 26.11.1997 a vizat modificări constituţionale efectuate în 2001 pentru limitarea custodiei poliţiei până la prezentarea în instanţă. Şi putem continua cu Mishgjoni vs. Albania(18381/05) judecat în 2011, despre statutul procurorilor, Avetisyan vs. Armenia (13479/11) despre dreptul la un proces corect şi Saghatelyan vs. Armenia (7984/06) amendamente constituţionale vizând accesul la justiţie şi Curtea Constituţională prin modificarea Constituţiei în cazul Decretelor Prezidenţiale de încheiere a activităţii judecătorilor. În Georgia cazul Gharibashvili vs. Georgia (11830/03) a introdus modificări constituţionale (aprobate 2017/2018) pentru independenţa şi imparţialitatea organelor de cercetare în timpul arestărilor.

Şi în statele Uniunii Europene au avut loc aceleaşi recomandări şi modificări constituţionale. În urma hotărârii CEDO în cazul Hornsby group vs Grecia (18357/91), în 2001 a fost adoptat un amendament constituţional care implică respectarea hotărârilor judecătoreşti de către administraţie, iar în cazul Karakasis vs. Greece (38194/97), a fost adoptat un amendament constituţional în 2001 vizând motivarea comprehensivă a hotărârilor judecătoreşti. Chiar şi în Italia, cazul fostului premier Bettino Craxi versus Italia(34896/97) judecat în 17.10.2003, s-a soldat cu un amendament constituţional în 1999 ce întăreşte dreptul la un proces corect şi la audieri în contradictoriu în cadrul procesului. Iar în cazul  Jori vs. Slovacia(34753/97) judecat în 20.09.2001, Constituţia a fost amendată în 2002 pentru a determina accelerarea proceselor prin ordinul Curţii Constituţionale la nivelul unui termen rezonabil. Şi exemplele pot continua.

Impact şi soluţii: Modificări în sistemul instituţional şi decizional românesc

Revizuirea Constituţiei pare formula la îndemână pentru a consacra independenţa procurorilor şi a Parchetului. Totuşi ştim foarte bine că în România un asemenea proces este greu de determinat chiar dacă ar exista o majoritate constituţională. De aceea o soluţie mai la îndemână ar fi modificarea legii Curţii Constituţionale în formule diferite: fie respectarea precedentului, fie introducerea formulei de recurs şi depăşirea hotărârilor Curţii prin vot majoritar în camerele reunite (neagreabilă pentru componenta politicului de dominare a justiţiei).

Cea mai corectă ar fi totuşi introducerea procedurii de revizuire a hotărârilor Curţii printr-o formulă de apel la aceste hotărâri. Aici e o problemă de jurisdicţie şi ierarhie, pentru că implicarea unei alte curţi – Contencios Administrativ sau Curtea Supremă de justiţie – care ar fi introdusă în proces ar determina probleme de ierarhie şi stabilitate a hotorârilor judecătoreşti la nivelul întregului sistem. Dar există şi posibilitatea unei revizuiri chiar de către Curtea Constituţională a propriilor hotorâri, cu atât mai mult în cazul pronunţării unei hotărâri a CEDO într-un caz în care CCR s-a pronunţat deja. Revizuirea e nu numai necesară, dar obligatorie. Decizia asupra soluţiei de a revizui legislaţia şi ierarhia instituţională pentru a evita repetarea acestui precedent aparţine Ministerului Justiţiei.

Dar cea mai simplă modalitate de acţiune este clarificarea cu bună credinţă a jurisprudenţei şi mai ales modificarea procedurilor CCR prin verificarea suplimentară a respectării drepturilor omului. În mod normal, CCR ar trebui ea însăşi să introducă acum în procedură un etaj al verificării dacă hotărârile sale nu încalcă Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului. În plus, ea poate introduce procedura revizuirii pe acest temei, aşa cum poate extinde prezenţa ca parte în asemenea procese ce vizează drepturile fundamentale ale presoanei a individului vizat. Dar cea mai bună variantă este aplicarea cu bună credinţă a Constituţiei, mai ales dacă Curtea Constituţională devine o secţie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiei, formată exclusiv din judecători pe baze profesionale şi nu politice. O soluţie ce trebuie, de asemenea, considerată.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

100 Comentarii

laur laur
7.08.2020, 08:24:11

Cat rau a facut Romaniei pesederizata CCR, nu poate fi cuantificat, dar trebuie ca astfel de derapaje, sa nu se mai repete. Este obligatorie modificarea Constitutiei, pentru depolitizarea CCR si evitarea folosirii de catre aceasta a puterii in scopuri politice sau chiar in sprijinul infractorilor cum a fost cazul in trecut.

+58 (68 voturi)
Vanatorul/d.c.
7.08.2020, 08:39:05

Aiureli propagandistice..! Nimeni nu poate impune nimic unei Curti Constitutionale a unui stat, si nimeni nu-i poate contesta deciziile..! Asta o stie pana si cel mai..repetent student la drept, numai ”avocatii” Lulutei nu..!:)) ”Albirea” lui Kovesi de catre cei carora le-a aparat interesele politico-mafiote transfrontaliere cat a fost Procuror General si apoi Procuror Sef DNA, nu valoreaza 2 bani in perspectiva, pentru ca protectia de care se bucura acum din partea birocratilor corupti de la Bruxelles nu va dura o vesnicie..! In final, Kovesi va face puscarie pentru ”decaparile” politice, abuzurile juridice si facaturile de dosare pe care le-a fabricat cu probe false si marturii mincinoase obtinute prin santaj sau alte amenintari , sau pe pe care le-a comandat direct unora dintre subalternii ei, derbedei si mafioti in roba de precum Negulescu-Zdreanta, Onea, Man, etc..!

-62 (98 voturi)
Gabriel Gabriel
7.08.2020, 08:36:28

De ce versus Romania? versus putregaiul psd,udmr,alde , lichelele care au schimonosit justitia si ar trebui sa raspunda personal de aceste abuzuri.

+22 (28 voturi)
ovidiu 19
7.08.2020, 08:39:28

Livache,Slava Domnului, e la bulau. De ce Buborel zburda liber? Ce cauta afara? Si CCRaul ala, de ce nu se desfiinteaza? N-a existat pe vremea lu' Livache, ca nici un Partz sa nu fie verificat daca e sau nu, "constitutional".....

+18 (26 voturi)
Augustin Man
7.08.2020, 08:40:37

Daca-i ceva impotriva infractorilor, un lucru firesc in lume si in Europa, in Romania PSD-CCR-izata este "cutremur', "dezastru", etc.,etc. Daaa, un subiect foarte "complex" , "important", etc., de parca noi, care nu credem in minciunile mafiei PSD ("Tudorele, fa ceva!"), ne-am fi asteptat sa fie altfel...

+11 (17 voturi)

Vezi toate comentariile (100)

Modifică Setările