De ce-ar miza România pe Trump?

Legătura dintre Statele Unite şi România e facilitată de geopolitică, de aceea, pe termen scurt şi mediu, alegerile prezidenţiale din SUA nu schimbă radical relaţiile Washingtonului cu Bucureştiul.

Nu e vorba neapărat despre o conştiinţă a continuităţii, ci mai degrabă de ecuaţia de putere în care sunt angrenaţi americanii faţă în faţă cu cele două puteri Rusia şi China.

Totuşi, istoria recentă sugerează că administraţiile republicane au fost mai puternic orientate spre Estul Europei decât cele democrate, care au încercat în ultimii 30 de ani şi ipoteza resetării relaţiilor cu Rusia, deşi Moscova nu şi-a suspendat niciodată strategia expansivă şi lărgirea spaţiului său vital. De pildă, scutul antirachetă adus în România de Barack Obama, ultimul preşedinte democrat la Casa Albă, a fost proiectat în perioada predecesorului său republican, George W. Bush.

Pe de altă parte, relaţia privilegiată pe care o are România cu Statele Unite a început în 1997, când preşedintele democrat al SUA, Bill Clinton, a oferit Bucureştiului oportunitatea unui Parteneriat Strategic. Clinton a făcut o vizită fulger în România pe 11 iunie 1997, imediat după Summitul NATO de la Madrid, care respinsese candidatura ţării la Alianţa Nord Atlantică. Mulţi au considerat că a fost vorba despre o vizită de consolare, după un veritabil sprint făcut de diplomaţii români în încercarea de a contrabalansa diferitele ambiguităţi autohtone de până atunci. Posibilitatea evadării din zona gri în care se afla România a venit deci de la un preşedinte american democrat, care ţinea însă cont de o strategie tradiţională a SUA prin care acţiunile Moscovei erau în continuare puse sub lupă. Lărgirea acestui Parteneriat Strategic pentru Secolul XXI a avut loc tot sub administraţia democraţilor, pe 13 septembrie 2011, când preşedintele Traian Băsescu a fost primit la Washington de Barack Obama şi miniştrii de Externe ai celor două state, Hillary Clinton şi Theodor Baconschi, au semnat Acordul privind amplasarea sistemului de apărare împotriva rachetelor balistice.

Sub preşedinţia republicanului George W Bush, în 2002, la summitul NATO de la Praga, SUA au susţinut candidatura Bucureştiului, iar în 2004 ţara a fost primită în mod oficial în Alianţă. Guvernarea PSD şi preşedintele de atunci Ion Iliescu au devenit peste noapte atlantişti, dar câţiva ani mai târziu au început să aibă din nou dubii.

După decizia de la Praga, Bush a zburat la Bucureşti şi a vorbit despre rolul de „pod” pe care ar trebui să-l aibă România între Rusia şi Occident. În februarie 2005, aproape imediat după instalarea lui la Cotroceni, Traian Băsescu a făcut o vizită la Moscova în încercarea de a pune în practică îndemnul american. Tot atunci îl previne, însă, pe Vladimir Putin despre posibilitatea instalării unor baze americane în Dobrogea, asigurându-l că nu ar fi vorba despre un gest ostil.

România nu a reuşit să fie podul dintre Est şi Vest gândit la Washington: geografia şi memoria resentimentară au ţinut-o departe de acest deziderat. Relaţiile dintre Bucureşti şi Moscova sunt îngheţate de circa 15 ani, iar Scutul antirachetă de la Deveselu este un obstacol serios în refacerea acestor legături. În plus, Rusia e enervată şi de Baza Militară de lângă Constanţa, care a început să fie folosită de militarii americani încă din 2003, când a început invazia Irakului: peste 11.000 de tone de echipament au fost transportate prin această bază de tranzit spre Irak în primele luni ale războiului.

Odată cu acest război, administraţia Bush creează o breşă în Europa, între statele din Est, foste socialiste, şi cele din Vest, vechii aliaţi ai SUA: noua Europă vs. vechea Europă. România şi Polonia par să fie pilonii de bază în această diviziune, care a fost accentuată tot de un republican, Donald Trump: anul acesta a retras 12.000 de soldaţi americani din cei 35.000 aflaţi în Germania. România se aştepta să primească o parte din trupele retrase, dar deocamdată doar Polonia primeşte încă o mie de militari, care se adaugă la cei 4500 care erau deja acolo.

Fără să o spună direct, ofiţerii cu grade mari din Armata României mizează pe candidatul republican, la fel şi o parte din oficialii aflaţi la putere. România a cumpărat deja rachete Patriot, pe care americanii nu le vând oricui şi care sunt necesare apărării litoralului Mării Negre. Urmează şi alte arme sofisticate plus o investiţie de circa 7 miliarde de dolari, facilitată de ambasadorul Adrian Zuckerman, un apropiat al republicanului Donald Trump. O parte din sumă ar fi alocată finalizării Centralei Nucleare de la Cernavodă, iar cealaltă parte e gândită să fie investită pentru a lega Marea Baltică de Marea Neagră, un proiect gândit în perioada lui George W. Bush şi lansat de Donald Trump.

Donald Trump şi contracandidatul său democrat Joe Biden cunosc bine regiunea. Biden a ţinut legătura în mod activ cu preşedinţii Băsescu şi Iohannis în perioada în care era vicepreşedinte sub administraţia Barack Obama. Trump l-a primit de două ori pe Klaus Iohannis şi i-a făcut promisiuni pentru dezvoltarea relaţiei strategice.

În vreme ce Biden pare un împăciuitor în relaţiile complicate şi un euro-entuziast faţă de UE, Trump şi-a declarat agresivităţile şi intransigenţele în materie de politică externă. Totuşi, amândoi au trecut prin Războiul Rece şi ambii înţeleg că Rusia poate fi periculoasă.

Sabina Fati - Deutsche Welle