De ce au dispărut 6.000 de copii, în România, în anul pandemic. Câţi sunt încă de negăsit

FOTO Shutterstock

Aproape 6.000 de copii au fost daţi dispăruţi anul trecut după ce au fugit de acasă din cauza conflictelor repetate din familie, în urma abuzurilor fizice şi emoţionale sau pentru a protesta după ce părinţii au plecat la muncă în străinătate

În decursul ultimului an, în plină pandemie cu noul coronavirus, au fost înregistrate 5.924 de sesizări privind copii care au dispărut de acasă. Este un bilanţ dramatic, în condiţiile în care 206 au vârste până în 10 ani, 1.453 au vârste cuprinse între 10 şi 14 ani, iar 4.263 sunt mai mari de 14 ani, potrivit datelor furnizate de Direcţia de Investigaţii Criminale din cadrul Inspectoratului General de Poliţie.

Conform datelor oficiale, din fericire, în aceeaşi perioadă de timp 5.821 de minori au fost găsiţi, iar în prezent sunt desfăşurate activităţi de căutare/identificare în cazul a 377 de minori.

Totuşi, situaţia este cu atât mai gravă cu cât, în ultimii cinci ani, numărul sesizărilor dispariţiilor de copii aproape s-a dublat, astfel că în 2015 erau 3.736 de sesizări, şi azi sunt 5.924 de sesizări.

„Salvaţi Copiii România şi-a intensificat eforturile pentru a oferi sprijin psihologic părinţilor şi copiilor, atât prin intermediul liniilor telefonice, cât şi online, în această perioadă de restricţii sociale, când copiii au fost expuşi atât formelor de hărţuire online, cât şi abuzurilor domestice. Este vital să le observăm comportamentul şi să intervenim prompt”, a explicat Gabriela Alexandrescu, preşedinte executiv Salvaţi Copiii România.

Abuzaţi sau lăsaţi fără supraveghere

Principalele motive care îi determină pe copii să îşi părăsească familia sau centrele de ocrotire sunt, conform unui studiu realizat de ONG, neglijarea şi lipsa de supraveghere din partea adulţilor responsabili, conflictele repetate din familie şi abuzurile fizice şi/sau emoţionale asupra copiilor. În plus, copiii lăsaţi în grija bunicilor sau a altor rude, odată cu plecarea părinţilor la muncă în străinătate, înţeleg să-şi arate furia fugind de acasă.

De altfel, în toată Europa pandemia de COVID-19 nu a împiedicat şi chiar a accentuat dispariţia copiilor. Astfel, în 2020, la linia telefonică specială 116000 pentru copii dispăruţi, au fost realizate 42.662 de apeluri care au vizat 8.857 de cazuri (cu 17% mai mult decât 2019). Majoritatea cazurilor noi, 56%, s-au referit la fugari, apoi un procent destul de mare au fost răpiri de către părinţi şi o mică parte din cazurile raportate (3,6%) se referă la copii dispăruţi prin migraţie.

De ce a accentuat pandemia fenomenul

Psihologul Mihai Copăceanu susţine că pandemia a intensificat fenomenul dispariţiilor de minori pentru că, între altele, mulţi adulţi au devenit agresivi din cauza crizei. „Fuga copiilor de acasă este un indicator că acasă nu se simt în siguranţă, ba mai mult, că nu se simt iubiţi, acceptaţi şi înţeleşi. Casa, pentru mulţi copii, nu înseamnă o familie cu iubire şi armonie, a devenit în ultimul timp un loc cu agresivitate şi neglijenţă, un loc cu certuri şi violenţe, cu nevoi esenţiale care nu sunt satisfăcute. Ce mă întristează este vârsta, care scade dramatic, a copiilor care fug de acasă (inclusiv sub 10 ani). Din păcate, este o strategie în condiţii de stres care prezintă riscuri pentru siguranţa şi viaţa lor. Din păcate, părinţii desconsideră, minimalizează sau în cazuri multe banalizează şi iau în derâdere emoţiile autentice ale copiilor. Pentru mulţi copii, şcoala era un refugiu, locul în care aveau parte de alte relaţii umane şi de respect şi compasiune, locul în care se puteau bucura. Faptul că şcolile au fost închise atât de mult timp a avut efect asupra lor. Pentru a spune stop suferinţei, copiii decid să se îndepărteze de suferinţă aşa cum pot ei, în mod fizic”, Mihai Copăceanu

Psihologul mai spune că pentru a nu ajunge în situaţia disperată de a-şi da copilul dispărut, părinţii trebuie să-şi dozeze gesturile cu mare atenţie. „Recomand mult mai multă prudenţă faţă de emoţiile şi comportamentul copiilor, aşa cum se prezintă, caracterizat de nesiguranţă, confuzie sau chiar răzvrătire. Apoi, recomand părinţilor atenţie faţă de gesturile, cuvintele şi atitudinile lor. Ceea ce nouă ni se pare banal, pentru ei poate fi traumatizant. Să nu luăm în batjocură când un copil suferă”, a subliniat Mihai Copăceanu.