De ce a fost claxonat în trafic Klaus Iohannis? Vina preşedintelui este reacţia slabă în faţa unui abuz

Preşedintele Klaus Iohannis

O filmare de amator, realizată miercuri dimineaţă, arată cum coloana oficială a preşedintelui Klaus Iohannis a fost claxonată nervos de cetăţenii care aşteptau, cu sutele, la semaforul de la Piaţa Presei. Preşedintele se îndrepta către Romexpo, la un târg de agricultură, dar nemulţumirea oamenilor demonstrează, de fapt, că drumul său duce către un hău politic.

Filmarea publicată de DCnews este scurtă dar sugestivă. O coloană oficială - din toate datele reiese că este cea a preşedintelui - trece pe lângă o altă coloană de câţiva kilometri în care cetăţeni ai Bucureştiului stau la semafor. Un vuiet de claxoane se aude şi însoţeşte trecerea preşedintelui către Romexpo.

Privind această scenă mulţi români au reacţionat spunând că ”preşedintele are voie la coloană oficială” şi sesizează „nedreptatea“ care i se face preşedintelui.

Preşedintele, aşa este, are dreptul la coloană oficială şi este absurd să ne închipuim cum ar circula fără acest alai într-o capitală hiper-aglomerată. Cu toate că, dacă ne aducem aminte bine, fostul preşedinte Traian Băsescu era un obişnuit al şoselelor fără alai cu girofar mergând de multe ori cu o maşină pe care o conducea singur. Dar să nu comparăm...

După cazul poliţistului care a murit în timp ce îi deschidea calea vicepremierului Gabriel Oprea s-a creat o emoţie puternică şi aceasta nu s-a stins. Emoţia s-a transformat într-o ură faţă de „ciocoii” care folosesc abuziv coloanele oficiale în timp ce omul simplu aşteaptă răbdător ore întregi la semafor. Emoţia asta negativă nu se îndreaptă, aşa cum cred cei mai mulţi politicieni, doar spre vicepremierul Gabriel Oprea. Se îndreaptă către toţi cei care sfidează sau par că sfidează regulile, procedurile şi bunul simţ.

Şi aici intră în scenă vina preşedintelui, aşa cum o percepe populaţia care aşteaptă la semafor şi, când îl vede, claxonează cu furie.

Vina preşedintelui Klaus Iohannis constă în reacţia palidă a şefului statului în faţa unui abuz în funcţie al vicepremierului. L-a ”sfătuit” să demisioneze. Asta a umplut paharul pentru că aşteptarea cetăţenilor, la un an de mandat „bine făcut“, era alta. Oamenii nu vor să audă sfaturi de la preşedinte către un ministru ci vor să-l vadă că acţionează şi utilizează toate prerogativele funcţiei pentru a-i apăra de abuzurile miniştrilor. Altfel, percep oamenii, abuzul se generalizează şi nu mai există nimeni care să atragă atenţia asupra acestuia. Între abuz şi oameni nu rămâne nici un zid.

Preşedintele, în România, este văzut ca o ultimă redută în faţa abuzurilor. Cei care ştiu câte scrisori se primesc la Preşedinţie - de la cereri de graţiere la dispute pe câte-un petec de pământ - au dimensiunea încrederii de care se bucură cel care ocupă această funcţie. Când însă încrederea că preşedintele mai poate face ceva pentru a-i apăra pe cetăţeni ca ultimă redută în faţa abuzuirilor se rupe, de-aici încolo urmează hăul politic şi irelevanţa. 

Claxoanele de azi, dacă nu are maşina atât de bine antifonată încât să nu le fi auzit, ar trebui să îi trezească preşedintelui atât consilierii cât şi nişte întrebări.