De la Regina Maria la Codruţa Kövesi: de ce femeile n-au putere în România

În România, femeile nu au, încă, o reală influenţă, nu pot schimba politicile guvernului în favoarea lor, nu sunt lăsate prea des să ajungă în vârful unor mari companii.

Ascensiunea spre culmile rarefiate ale puterii e complicată şi se face (I) cu ajutorul familiei sau apropiaţilor; (II) prin compromisuri de toate felurile; (III) cu tenacitate şi răbdare; (IV) cu sprijinul hazardului. Pentru femei e chiar mai complicat şi multe dintre cele care ar fi chemate să aibă roluri importante în politică, renunţă din cauza peisajului pestilenţial pe care ar trebui să-l traverseze pentru a ajunge în locul de unde ar putea să schimbe ceva.

Există, însă, perioade în care câteva femei au modificat direcţia în care mergea ţara: Monica Macovei, a schimbat faţa Justiţiei în aşa fel încât România să poată fi primită în Uniunea Europeană, iar marea corupţie să poată prinde chip, Laura Codruţa Kövesi a rezistat ani de zile intimidărilor de toate felurile, girând dosare grele în care au fost trimişi la închisoare politicieni dintre cei mai puternici.

Niciuna dintre ele nu a apucat să-şi ducă la bun sfârşit strategiile, planurile, obiectivele. Erau prea incomode şi prea fanatice în principiile lor. Nu puteau fi şantajate, nu agreau compromisurile şi s-au emancipat imediat de sub tutela celor care le-au adus în funcţii. Spre deosebire de mulţi bărbaţi, făceau exces de onoare, un ingredient atât de rar în lumea autohtonă, în care mereu verigile parvenirii erau cele mai importante. Înainte de căderea comunismului a mai fost Doina Cornea, atât de curajoasă în faţa călăilor, atât de neclintită în dizidenţa ei faţă de regimul Ceauşescu şi atât de raţională în tot ceea ce s-a întâmplat după 1989, când a fost prima care a întrebat public de ce-ar trebui să fie Ion Iliescu numărul unu. 

A mai fost şi Regina Maria, care ar fi vrut să meargă pe front după ce a început Primul Război Mondial, dar nu era lăsată. Scria în Jurnalul ei, că bărbaţii sunt dezorientaţi şi nu fac faţă situaţiilor neprevăzute, că Brătianu, primul ministru, îşi pierdea „tot curajul” şi „accepta concesii ruşinoase”, fiindcă nu avea „spirit militar”. Nu-i iartă nici pe Carol sau pe Ferdinand: „am petrecut o seară neplăcută, tot încercând să-i conving pe bărbaţii din familia mea de ceea ce trebuie să facă. Pentru o femeie, a se amesteca în treburile militare e o sarcină care nu-i atrage nicio recunoştinţă, dar până la urmă sunt regina acestei ţări şi nu pot sta cu mâinile în sân privind-o cum piere”. Maria crede că primii bărbaţi ai ţării ar trebui să meargă printre soldaţi să le ridice moralul, că aceştia trebuie să aibă planuri pentru a scoate ţara din mâinile duşmanilor şi vede că soţul ei, Ferdinand „nu se ridică la înălţimea situaţiei, fiindcă pur şi simplu nu e în stare să dea ordine”. În cele mai dificile perioade din timpul războiului Regina Maria e enervată, contrariată, revoltată de incapacitatea bărbaţilor de a reacţiona: „Vai, de ce nu sunt eu rege? M-aş duce peste tot, aş vedea totul, aş vorbi cu soldaţii şi aş rămâne printre ei până ar ajunge să mă adore şi ar pleca bucuroşi la luptă în numele meu – aş fi o realitate în rândurile lor nu un nume” (Maria Regina României, Jurnal de război, 1916-1917, precedat de însemnări din 1910-1916, Humanitas, Bucureşti, 2014, volumul I, traducere din engleză de Anca Bărbulescu, Ediţie îngrijită de Lucian Boia).

Lumea femeilor curajoase e mare, dar ele n-au avut niciodată destulă putere pentru a putea produce transformări ireversibile. Elisabeta Rizea a stat 12 ani în închisorile comuniste. Bătută şi schingiuită de profesioniştii Securităţii, Rizea a rezistat eroic fără să-i trădeze pe cei care se refugiau în munţi şi pe care îi ajuta cu bani şi alimente. A făcut cât a putut şi nu a putut deveni un exemplu, înainte de 1989. Au arestat-o prima dată la 38 de ani: „M-au atârnat cu mâinile la spate de un cârlig prins în tavan. Şi mi-a fost frică şi stam şi ţipam:«Domnule, împuşcaţi-mă, tăiaţi-mi capul, scoateţi-mi ochii, tăiaţi-mi limba, dar nu ştiu de ei. Nu mă întrebaţi, că nu ştiu!». «Îţi dăm 300 de lei!», au zis şi mi-au pus banii în faţă. «Domnule căpitan, eu nu sunt Iuda, să-i vânz pe 30 de arginţi...». M-au trântit pe jos. M-au legat şi m-au bătut cu cauciucu’, de la ceafă la călcâi, şi pe stânga, şi pe dreapta” (Elisabeta Rizea, Cornel Drăgoi, Povestea Elisabetei Rizea din Nucşoara urmată de mărturia lui Cornel Drăgoi, ediţie îngrijită de Irina Nicolau şi Theodor Niţu, Editura Humanitas 1993).

Numărul celor puternice este mare, dar puţine reuşesc să treacă de omniprezenţa bărbaţilor, într-o ţară în care filosofia macho are încă multă trecere. În guvernul României e o singură femeie, nu neapărat cea mai merituoasă, în Parlament sunt sub 30%, iar la vârful Parchetului General, unde preşedintele a numit o femeie, aceasta s-a remarcat mai degrabă în scandalul porumbeilor, decât în rezolvarea chestiunilor urgente.

Prima şefă a executivului din România şi-a încheiat mandatul la finele anului 2019, după ce toată Europa a râs de ea că încurcă ţările pe care le vizitează şi capitalele în care se opreşte. I s-a dat funcţia doar fiindcă era o persoană uşor de manevrat şi foarte îndatorată şefului de partid, care atunci era Liviu Dragnea. Cu ani în urmă, Elena Udrea a primit funcţii importate din postura de favorită a preşedintelui. Mereu politicienii autohtoni au avut câte o favorită pe care au plasat-o într-un fotoliu confortabil, într-o vitrină, unde să fie admirată, în vreun loc în care sinecura e asigurată pe termen lung.

Modalităţile acestea de selecţie le descurajează pe cele care ar avea cu adevărat ceva de spus sau de făcut. În decorul politic românesc dominat de prea mulţi bărbaţi mediocri, adesea lipsiţi de entuziasm şi de idei, femeile rămân excentrice, neasimilabile.

Sabina Fati - Deutsche Welle