De ce vizita Patriarhului Kiril în România este mai puţin relevantă decât pare

Ofensiva culturală rusească, menită să sprijine pretenţiile lui Vladimir Putin de a fi un jucător mondial esenţial şi, de asemenea, să legitimeze eventualele noi salturi expansioniste ale Kremlinului (fie şi prin tentativa de a dicta la ce tip de armament defensiv pot avea acces ţări ca România sau Polonia), e una cu un potenţial de seducţie mult supraestimat.

Nu la oferta ideologică pozitivă stă bine Rusia, ci la specularea crizelor şi a incoerenţelor culturale din interiorul societăţilor occidentale - aşadar, la elementul negativ, coroziv, distructiv. Oferta culturală pozitivă a lui Putin este mult mai puţin periculoasă şi relevantă dintr-un motiv banal: ea nu constituie nici măcar „the best of Russia“. Dacă Rusia ar ţinti o ofensivă civilizaţională eficientă, capabilă să producă rezultate reale după anii 2000, ea ar putea face apel, probabil cu succes, la marea, la uriaşa cultură laică a Rusiei din secolele al XIX-lea şi XX. Nimeni nu poate ţine piept unei civilizaţii care se defineşte prin Tolstoi, Dostoievski, Turgheniev, Cehov, Ceaikovski ş.a. 

Numai că Vladimir Putin şi ideologii lui au o mare - şi, cumva, amuzantă - problemă: nu pot apela la acest spectaculos tezaur cultural!

Motivul? Tot edificiul ideologic putinisto-dughinist s-ar surpa. Pentru ca acest edificiu pleacă de la ideea că Rusia e „altfel“. Că Rusia e „Celălalt“. Că Rusia e net diferită de Europa liberală, laică, modernă. Că reprezintă o civilizaţie diferită; civilizaţia ortodoxă, al cărei nucleu se consideră. Şi, ca atare, în calitate de stat-nucleu, ea are drepturi naturale asupra altor state ortodoxe, pe care le poate „patrona“. 

Ei bine, aici intervine marele paradox al ofensivei ideologice putiniste: oferta culturala ortodoxistă cu care Rusia lui Putin încearcă să seducă Estul e mult mai puţin consistentă şi relevantă decât cultura laică rusă. Rusia e excepţională sub raport cultural atunci când lucrează cu regulile şi formele Europei, ale Occidentului. Romanul, teatrul, simfoniile, concertele de pian şi vioară, domeniile în care Rusia a egalat şi chiar surclasat Vestul, sunt invenţii occidentale sadea. Lucru care înseamnă - surpriză! - că Rusia nu e diferită de Europa, că nu e „Celălalt", ci doar o mare subunitate a civilizaţiei europene, cu care, pe cale de consecinţă, ar trebui să se concilieze şi să se reunească sub raport ideologic.

Cultura ortodoxă a Rusiei, deşi în mod evident importantă, solidă, originală, nu se poate compara totuşi cu cea laică. Chiar şi în cadrul lumii ortodoxe, contribuţia rusă este cotată sub cea a Greciei sub raport civilizaţional şi teologic, lucru firesc având în vedere marele ecart istoric dintre Bizanţ şi Moscova. Până să ajungă în oraşul lui Putin, un ortodox are de făcut drumuri mai importante pentru identitatea sa: la Atena, la Constantinopol, la Ierusalim. 

Ofensiva ortodoxistă rusă, cu alte cuvinte, nu e un produs care să rupă gura târgului, mai ales într-o ţară ca România, care se simte occidentală prin filonul latin şi care are numeroase reproşuri istorice de făcut vecinului de la răsărit. Cu atât mai mult cu cât Biserica Ortodoxă Română, sub Patriarhul Daniel, s-a poziţionat limpede într-o direcţie deschisă faţă de Occident şi faţă de identitatea noastră europeană, fără ieşiri localiste, legionaroide, fundamentaliste. Istoria va reţine acest lucru: în ceea ce priveşte echilibrul fin al identităţii şi clivajelor civilizaţionale, Daniel a fost şi este un jucător inteligent, care a sprijinit discret efortul euro-atlantic al României, fără să agreseze însă sensibilităţile răsăritene ale clerului. 

Influenţa lui Putin în România nu prin Biserica Ortodoxă se face simţită, ci prin acele curente politice care, indirect, neasumat, sapă la temelia entuziasmului nostru NATO-UE; prin conspiraţionism, prin antiliberalism, prin inventarea de inamici (homosexualii, ONG-urile, vaccinurile). Toate aceste elemente fac parte din nucleul dur al ideologiei lui Dughin - e suficientă şi o lectură superficială, pe Internet, pentru a înţelege asta. 

Am descris pe larg această ideologie într-o carte lansată în urmă cu două săptămâni la editura Nemira: „Soldatul Putin şi filosoful Dughin. Civilizaţia rusă în faţa unei noi erori imperialiste“. Citez din ea, în continuare, un fragment relevant pentru a înţelege mai bine teza deja schiţată: vizita lui Kiril nu poate produce efecte semnificative în România, pentru că oferta culturală a acestuia nu este foarte relevantă pentru identitatea românească - şi nici măcar pentru „marele spirit“ rusesc:

„Oferta ideologică Putin-Dughin pleacă de la conceptul de «civilizaţie ortodoxă», civilizaţie pe care Huntington o descrie în 1997 ca fiind „centrată în Rusia şi separată de creştinătatea occidentală ca rezultat al ascendenţei sale bizantine, religie distinctă, cu 200 de ani de dominaţie tătară, despotism birocratic şi limitată expunere la Renaştere, Reformă, Iluminism şi alte experienţe occidentale fundamentale“. Plecând de la această formulă, Huntington credea, în urmă cu două decenii, că „Europa se termină acolo unde creştinătatea occidentală se termină şi încep islamul şi ortodoxia…. Aşa cum argumentează Michael Howard, este necesar a cunoaşte distincţia între Europa Centrală sau Mitteleuropa şi Europa de Est propriu-zisă. Europa Centrală include acele teritorii care formau odinioară parte a creştinătăţii occidentale: cele ale Imperiului Habsburgic, Austria, Ungaria şi Cehoslavacia, împreună cu Polonia şi graniţele estice ale Germaniei. Termenul de Europa de Est ar trebui să fie rezervat regiunilor care s-au dezvoltat sub egida Bisericii Ortodoxe: comunităţile de la Marea Neagră ale Bulgariei şi României, care s-au desprins de dominaţia otomană de-abia în secolul XIX, şi „părţile europene ale Uniunii Sovietice“ (…). Pierre Behar comenta doi ani mai târziu că o „nouă linie de falie“ este pe cale să se nască, „o diviziune în general culturală între Europa marcată de creştinismul occidental (romano-catolic sau protestant), pe de o parte, şi o Europă marcată de creştinismul estic şi tradiţiile islamice, pe de altă parte“. Un proeminent englez era de acord, afirmând că aceasta a fost „marea diviziune religioasă dintre bisericile estice şi vestice: vorbind mai pe larg, între acele popoare care au receptat creştinismul direct din partea Romei ori prin intermediari celtici sau germani şi cele din est sau sud-est, la care creştinismul a fost receptat prin intermediul Constantinopolului (Bizanţului). 

Pe baza acestui profil civilizaţional, Huntington face şi o serie de predicţii:

„În primăvara anului 1994, Uniunea (Europeană) a decis provizoriu să excludă toate fostele republici sovietice, cu excepţia statelor baltice. Ea a semnat, de asemenea, «acorduri de asociere» cu patru state central-europene (Polonia, Ungaria, Republica Cehă şi Slovacia) şi cu două state est-europene (România, Bulgaria). Totuşi, nu este posibil ca vreunul din aceste state să devină membru cu drepturi depline al UE până în secolul XXI, iar statele central-europene vor dobândi acest statut înaintea României şi Bulgariei, în cazul în care acestea din urmă îl vor dobândi vreodată. Logica civilizaţiilor dictează un rezultat similar în ceea ce priveşte extinderea NATO. O extindere NATO limitată la ţările care sunt, din punct de vedere istoric, parte a creştinătăţii occidentale garantează, de asemenea, Rusiei excluderea Serbiei, Bulgariei, României, Moldovei, Belarus şi Ucrainei, atâta timp cât Ucraina va rămâne unită. Extinderea NATO limitată la ţările occidentale ar sublinia, de asemenea, rolul Rusiei ca stat de nucleu al unei civilizaţii separate, ortodoxe şi deci o ţară care ar fi responsabilă pentru ordinea dinăuntrul şi de-a lungul frontierelor ortodoxiei.“

Erorile mari de predicţie pe care Huntington le face pentru un orizont de timp extrem de scurt îşi au originea într-o greşeală metodologică şi culturală greu de înţeles: ideea că o confesiune poate fi mai puternică identitar decât religia însăşi; premisa – incoerentă cu propria teorie şi lipsită de simţ al devenirii – că fractura teologic-istorică dintre Occident şi Ortodoxie este mai puternică decât capacitatea creştinismului însuşi de a unifica civilizaţional. În cazul islamului, de pildă, Huntington nu procedează la fel: islamul constituie pentru el o singură civilizaţie, deasupra clivajelor confesionale sau etnice (deşi între Indonezia, Iran, Egipt şi Sudan, să spunem, există diferenţe etnice, rasiale, istorice, confesionale infinit mai mari decât între Serbia şi Polonia).

Inconsistenţa clivajelor din lumea creştină: Ortodoxie vs Occident

Să urmărim, pentru a înţelege mai bine eroarea lui Huntington, clivajele care despart şi apropie lumea occidentală de cea ortodoxă:

a. Clivajul etnic şi cultural 

Nu există o coerenţă funcţională reală în ideea de ruptură etnică şi culturală dintre occidentali şi ortodocşi. Nucleul civilizaţiei ortodoxe este grecesc; şi, chiar dacă grecii nu au un afin etnic în Occident, vestul se revendică intelectual atât de puternic de la aceştia, încât nu va părăsi niciodată cultural, politic, emoţional Elada. Smerenia vechilor barbari germanici faţă de Socrate, Platon şi Aristotel este nelimitată şi, de la Churchill la Merkel, va tolera politicienilor contemporani greci orice exotism, refuzând să se despartă de ei. În al doilea rând, cezura confesională dintre slavii ortodocşi şi cei occidentali e vădit nenaturală: legăturile de sânge, istorie, limbă dintre aceştia sunt mult prea puternice pentru a-i plasa în cadrul unor civilizaţii diferite. Războiul din Iugoslavia a fost, la scara istoriei lungi, mai degrabă un război intertribal întârziat – precum nenumăratele războaie, uneori de dimensiuni mondiale, între Franţa, Anglia şi Germania –, în niciun caz o ciocnire a civilizaţiilor. Oricât de mare ar fi rivalitatea fosilă intertribală dintre slavi, aceştia nu îşi vor regla niciodată rivalităţile locale, asumându-şi o identitate civilizaţională diferită. În al treilea rând, pe lângă slavi şi greci, românii complică mult structura etnică şi culturală a Ortodoxiei, constituind un mix traco-latino-slav care, printr-un mic miracol istoric, a reuşit o etnogeneză de limbă latină şi şi-a impus din 1848 un proiect politic pur occidental.

b. Provocarea islamului 

La o lectură atentă a modului în care Huntington defineşte Ortodoxia, vom observa o asociere relevantă cu islamul. Lumea estică, altfel spus, e modelată de contactul cu Ortodoxia şi islamul (care par a lucra cumulativ), în contrast cu Occidentul catolic şi reformat. E totuşi greu de înţeles de ce reacţia ortodoxă la islam ar trebui înţeleasă în mod diferit de cea iberică. Cele două porţi ale Europei creştine care s-au confruntat cu islamul şi l-au ţinut departe de miezul romano-germanic, estul ortodox şi vestul hispanic au preluat şi sintetizat o serie de elemente culturale ale lumii islamice (arabe, otomane), definindu-se însă constant în raport de adversitate religioasă şi civilizaţională cu islamul. Spre deosebire de germani, de pildă, a căror viziune despre turci sau arabi era una platonică, alteritatea în raport cu ei fiind aşadar pur teoretică, intelectuală, spaniolii, grecii, sârbii, românii s-au confruntat nemijlocit cu aceştia, luptând în mod direct pentru a supravieţui identitar. Reuşita le-a întărit identitatea creştină, nu le-a alterat-o, lăsând urme puternice, dar nu definitorii civilizaţional. În ciuda influenţelor suferite înainte şi în timpul Reconquistei, spaniolii au rămas o parte importantă a lumii occidentale. Elemente politico-culturale otomane („corupţia“) care marchează încă lumea ortodoxă (confruntarea balcanică cu islamul fiind mai îndelungată şi mai proaspătă decât cea iberică) pot modela pe termen lung întruchiparea politică a acesteia, dar nu redefinesc civilizaţia însăşi. Spre deosebire de nucleul „protejat“ al unei civilizaţii (uneori geografia permite un astfel de lux: ca nucleul să fie relativ ferit de izbiri exterioare masive), care se poate dedica dezvoltării principiilor tari (cultura, arta, ştiinţa) ale civilizaţiei respective, zonele de falie, de ciocnire cu o altă civilizaţie, vor fi în mod constant suprasolicitate politico-militar şi provocate identitar. Dacă funcţia nucleului este „excelenţa“ şi inovaţia, funcţia zonei de falie va fi „rezistenţa“ conservatoare şi filtrarea influenţelor care pot modifica structura civilizaţiei. Atunci când occidentalii, în maniera lui Huntington, tind să definească Europa de Est, în opoziţie cu sine, ca un spaţiu al Ortodoxiei şi islamului, ei fac nu doar o eroare epistemologică, ci şi una morală, pentru că se decuplează de o zonă de falie care şi-a îndeplinit funcţia în raport cu nucleul, apărându-l pe acesta, protejând Occidentul. Islamul gândeşte, la rândul său, că lumea creştină, opozabilă este compusă din Occident şi Ortodoxie. E evident că islamul, nu Huntington, are dreptate.

c. Rolul Rusiei 

În definirea civilizaţiei ortodoxe, statutul Rusiei pare unul esenţial. Lumea ortodoxă, aşadar, este pentru Huntington una al cărei nucleu este rusesc, care îşi extrage reperele din Rusia şi priveşte spre aceasta cu speranţă. În realitate, lucrurile nu stau aşa – dacă nu cumva stau chiar pe dos. Nimic din structura esenţială a Ortodoxiei nu este rusesc. Absolut nimic: totul este grecesc – iar eventualele nuanţe adăugate ulterior sunt generic slave, nu anume ruseşti. Teologia ortodoxă era definită de greci cu mult înainte de emergenţa Rusiei în marea istorie. Osatura instituţională, teoria puterii, raţiunile rupturii cu Roma, direcţiile de căutare mistică, conceptele, slujba, imagologia, arta – totul este esenţialmente bizantin în Ortodoxie. Marea cultură rusă, probabil cea mai mare între culturi, este una de conformaţie occidentală (romanul, de pildă; teatrul; cinematograful – forme de expresie vestică); asta în timp ce cultura rusă de tip ortodox, oricât de importantă, e mai degrabă una de reflex bizantin, de dezvoltare a unor tipare predefinite. Rusia, altfel spus, e un reper cultural occidental, nu un nucleu civilizaţional ortodox. În al doilea rând, ideea că statele ortodoxe privesc spre ruşi ca înspre un reper dezirabil este, cel puţin parţial, falsă. Grecia, nucleul lumii ortodoxe, nu îşi permite asta, fie şi din orgoliul creatorului de civilizaţie. România, stat latin, agresat în mod repetat de Rusia, este cel puţin rece în raport cu Moscova, a cărei limbă nu o înţelege şi a cărei cultură o recepţionează de două secole prin intermediul Occidentului; pe termen lung, ea va trage Moldova după sine. Ucraina vestică este declarată ostilă Rusiei. Bulgaria şi Serbia, în ciuda afinităţii slave, au optat politic pentru Occident.

Rusia nu reprezintă un nucleu civilizaţional, în contrast cu ceea ce credea Huntington, decât pentru state şi spaţii ruseşti ori pseudoruseşti precum Ucraina estică, Crimeea, Belarus, Transnistria. Vorbim, aşadar, mai degrabă despre un mare stat, decât despre o civilizaţie.

IV. Creştinismul: o singură civilizaţie

Avem deja suficiente argumente pentru a spune că ideea existenţei unei civilizaţii ortodoxe, diferită de cea occidentală şi asociată unui nucleu rus, este greşită. Creştinismul – cu toate dezvoltările sale filosofice şi ideologice târzii, are o capacitate unificatoare prea puternică ca să poată fi spart în două civilizaţii distincte. O astfel de ruptură nu a funcţionat între catolici şi reformaţi (în ciuda unor războaie sângeroase) şi nici între continente (America, Australia, Europa); ar fi bizar să producă efecte tocmai asupra rădăcinilor profunde ale civilizaţiei creştine.

„În întreaga serie de credinţe şi mişcări ce poartă acelaşi nume şi în fiecare din ele luate separat – scrie Lovejoy în esenţiala The Great Chain of Being – A study of the history of an Idea – trebuie să trecem dincolo de aparenţa unităţii şi a identităţii, să spargem învelişul care le ţine strâns, dacă vrem să vedem adevăratele unităţi, adevăratele idei operante care sunt prezente în fiecare caz.“

Iar unitatea profundă a civilizaţiei creştine o găsim în ceea ce Heidegger ar numi „incipientul“ sau momentul originar, iniţial, anteschismatic: „Acel ceva care astfel precedă istoria şi o determină ca atare este numit de către noi incipientul. Ceea ce este incipient se dăruie pe sine în chip expres fiecărei epoci, şi asta tocmai din cauză că el nu zace undeva în urmă în trecut, ci se află înaintea a tot ceea ce stă să vină“.

Ei bine, adevărata unitate a civilizaţiei creştine, „incipientul“ său perpetuu este primul mileniu creştin care nu consacră o ruptură geografică sau civilizaţională de tip Est-Vest. Biserica a ajutat atunci întregul spaţiu european, post-roman, să supravieţuiască unei surpări culturale depline, de tipul celei înregistrate în anumite zone de stepă sau orientale în faţa valurilor barbare. Şi niciun istoric serios al civilizaţiei nu acceptă o comparaţie între „meritele“ spirituale, teologice, istorice ale lumii occidentale în raport cu cea ortodoxă. Forţa intelectuală a celor două mari şi vechi registre creştine e covârşitoare, orice încercare de a le „cântări“ fiind caraghioasă; e îndeobşte acceptat că spaţiul oriental a dus greul muncii spirituale creştine până spre secolul al XIV-lea, când Occidentul a preluat ştafeta – dar e numai o simplificare utilă. Vorbim adesea despre superioritatea, despre „înaintarea“ Bizanţului în raport cu Occidentul barbar până în buza Renaşterii, dar, din nou, e doar un schematism academic. Comensurarea aportului ortodox sau occidental la configuraţia civilizaţiei creştine e o operaţiune inutilă: e suficient să spunem că „ambii plămâni“ ai creştinătăţii au participat definitoriu şi decisiv.

V. Autodivizări provizorii ale civilizaţiilor

O mare civilizaţie cu durată lungă cunoaşte perioade de schismă şi fragmentare internă, când se divide singură (ca să nu se prăbuşească sub propria greutate) în mai multe subunităţi civilizaţionale. Civilizaţia chineză, de pildă, experimentează şi astăzi direcţii de dezvoltare economică diferite, fiind spartă în grupuri statale sau regionale aparent conflictuale, care îşi vor regăsi finalmente unitatea. Islamul îşi trăieşte propria ruptură confesională. Diviziunea dintre Occident şi Ortodoxie s-a desenat pe contururile creionate iniţial de Imperiul Roman, care a fost nevoit să accepte propria sa schismă Est-Vest pentru a supravieţui mai bine uriaşelor provocări impuse de revoluţia creştină şi de migraţii. Acestea sunt însă clivaje istorice, nu separări civilizaţionale; sunt subunităţi interne ale unei lumi comune. Eroarea lui Huntington, cel care postulează o ruptură insurmontabilă Est-Vest, vine dintr-o lungă tradiţie academică şi constă, în fapt, în refuzul de a deschide ochii asupra realităţii imediate. Ca şi Toynbee, pe care îl moşteneşte, Huntington preia de la creatorii istoriei culturii şi civilizaţiei, umaniştii, conceptul de civilizaţie ortodoxă fără a-l supune unei deconstrucţii la zi. Dacă ar fi mers pe firul intelectual care a forjat acest concept, ar fi înţeles că ajunge, pas cu pas, la acei gânditori care au făcut posibilă Marea Schismă în 1054 şi care au respins tentativele unioniste ale Conciliului Ferrara-Florenţa din 1438–1439. Că este, altfel spus, sub influenţa unei paradigme intelectuale „separatiste“ care, după anul 1989, putea fi în sfârşit depăşită.

VI. Civilizaţia ca act politic

În al doilea rând, şi poate mai important, conceptul de civilizaţie ortodoxă este o importantă concesie ideologică pe care Rusia o solicită după 1989 şi pe care Huntington, spre deosebire de decidenţii politici occidentali ai vremii sale, este dispus să o facă. Un soi de neo-Ialta academică prin care Rusia primeşte dreptul de a avea propria „civilizaţie“. Spuneam la început că definirea unei civilizaţii este un act riscant, pentru că aceasta constituie o unitate conceptuală „mare“, compusă din subunităţi dinamice, cu evoluţii tectonice care, uneori din cauza unor opţiuni politice sau ideologice, se pot dovedi imprevizibile. Exact asta s-a întâmplat în lumea creştină în jurul anilor 2000. Atunci elita politică occidentală şi cea a unor state estice au ales să refuze tradiţia intelectuală care accepta schisma dintre Occident şi Ortodoxie şi a decis să integreze progresiv spaţiul ortodox în cadrul instituţiilor occidentale (UE şi NATO). Decizia preşedintelui român Emil Constantinescu, de pildă, de a permite NATO să folosească spaţiul aerian românesc în războiul împotriva Serbiei ortodoxe şi refuzul de a permite Rusiei un survol similar au constituit una dintre acele opţiuni politice (asumate iniţial de o singură persoană sau o minoritate) prin care o întreagă civilizaţie se limpezeşte şi se redefineşte. Serbia însăşi profită astăzi de pe urma ei, clarificându-şi drumul spre civilizaţia creştină ca întreg. O civilizaţie care, astăzi, având ca punct de pornire revoluţiile din 1989, prăbuşirea URSS, extinderea UE şi NATO, se reuneşte nu într-o logică religioasă, ci într-una ideologică: ideologia democraţiei şi a drepturilor omului. Creştinismul de ieri s-a reformat civilizaţional, începând cu secolul XX, drept creştin-democraţie. Împotriva acestei realităţi civilizaţionale luptă astăzi noii ideologi ai excepţionalismului rusesc. Care, prin vocea lui Dughin şi a eurasianiştilor influenţi la Kremlin, preiau ideea academică occidentală a conflictului civilizaţional dintre Ortodoxie şi Occident şi o transformă într-o ideologie opusă celei vestice a democraţiei şi a drepturilor omului.

VII. Huntington, Dughin şi Lenin

De ce este relevant Huntington în toată această discuţie despre Rusia lui Putin? Pentru că el oferă o serie de argumente esenţiale pentru construcţia dughinistă.

„La Huntington în general“, scrie Dughin, „se observă o tentativă de a face conceptul «civilizaţie» drept element principal al analizei politice, istorice şi strategice. Ne îndreptăm în mod evident spre a gândi în termenii civilizaţiilor(…) Altfel zis, Huntington a propus introducerea noţiunii de «civilizaţie» în calitate de concept ideologic fundamental, menit să înlocuiască nu doar analiza în termeni de clasă, dar şi, în egală măsură, utopia liberală, care a perceput la modul prea serios şi non-critic demagogia propagandei «Războiului Rece» (…). Capitalismul, piaţa, liberalismul, democraţia par universale şi general-umane doar la suprafaţă. Fiecare civilizaţie reinterpretează conţinutul lor în funcţie de propriile scheme ale inconştientului, unde religia, cultura, limba şi psihologia joacă un rol enorm, uneori chiar decisiv“.

Huntington îi sugerează lui Dughin ideea că trăim un secol al civilizaţiilor, nu al statelor–naţiune, prea slabe pentru a nu avea, totuşi, nevoie de un protector generos, chiar dacă nedorit, precum Rusia… Huntington îi dă lui Dughin posibilitatea de a lucra cu o categorie greu testabilă (civilizaţia), care la gânditorul rus se va defini prin ceva şi mai greu de verificat, deci uşor de abuzat: Dasein-ul. Şi, în sfârşit, plecând de la eroarea lui Huntington, Dughin poate susţine ipoteza unei civilizaţii ortodoxe antioccidentale. Este o nouă încercare ideologică a Rusiei de a înfrunta Vestul cu armele teoretice furnizate chiar de acesta. Tentativa anterioară venise de la… Lenin. În al treilea volum din A Study of History (The Growths of Civilizations), Toynbee scrie despre Lenin:

„Aici simţim că apare un profet al Sfintei Rusii, care a fost suficient de mare încât să adune în propria carieră şi personalitate întreaga reacţie a sufletului rus împotriva civilizaţiei vestice – o reacţie care a căpătat forţă în perioada celor două secole care au trecut de la momentul în care procesul de occidentalizare a fost impus Rusiei de Petru. Şi totuşi, când Lenin caută un crez prin care să exprime revolta sa spirituală, el nu găseşte un credo antioccidental de origine rusească. Există o semnificativă doză de ironie în faptul că el este forţat să înarmeze Rusia pentru lupta împotriva Vestului cu o armă vestică de import, să împrumute critica civilizaţiei occidentale, la mâna a doua, de la un acuzator vestic al acesteia: evreul german Karl Marx“

După eşecul reacţiei sufletului rus împotriva civilizaţiei vestice pe filiera occidentală a marxismului propusă de Lenin, sufletul rus caută, prin eurasianişti, un crez antioccidental, de „origine rusă“ în presupusa clash of civilizations – un alt concept occidental născut, aşa cum spuneam, din ecourile umaniste ale vechii rivalităţi Bizanţ-Occident, ecouri care s-au perpetuat prin tradiţie academică vestică până la Huntington.“

(Ovidiu Raeţchi - Soldatul Putin şi filosoful Dughin. Civilizaţia rusă în faţa unei noi erori imperialiste, Editura Nemira, Bucureşti, 2017).