Revoluţia română -Democraţie şi speranţă

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Am citit în aceste zile de dinaintea împlinirii a 25 de ani de la victoria Revoluţiei din Decembrie numeroase articole. De evocare sau de bilanţ. Am scris şi eu câteva.

Multe, foarte multe dintre ele evocă viaţa care devenise de netrăit în ultimii zece ani de ceauşism. Gravele lipsuri alimentare, imposibilitatea procurării pe căi cinstite sau fără cozi umilitoare a celor necesare traiului. Raţionalizarea dementă a consumului de energie electrică sau dispoziţia în conformitate cu care într-un apartament nu era îngăduită funcţionarea doar a unui singur bec, şi acela de patruzeci de waţi. Frigul din case, un frig la rându-i programat prin documente de partid “de mare importanţă teoretică şi practică”. În realitate, nici măcar cele 18 grade ordonate de Nicolae şi Elena Ceauşescu nu erau însă asigurate şi cu toţii eram siliţi să punem în aplicare “indicaţia preţioasă” cu privire la salvarea de îngheţ prin recursul la “o haină în plus”.

Am citit, de asemenea, articole în care era adus în discuţie dezastrul din sistemul sanitar,  draconicul control al vieţii intime, mortalitatea infantilă extrem de ridicată, apocalipsa din casele de copii sau din căminele de bătrâni.

Toate acestea sunt realităţi ale „epocii Ceauşescu” care în ultimii zece ani de supravieţuire a retrimis România în feudalism. Sunt efecte sau dominante ale comunismului însuşi, o “utopie întrupată”, cum i-a spus Alain Besançon, care prin chiar felul ei de a fi conduce la o economie complet nefuncţională, incapabilă să asigure măcar traiul zilnic al celor care au avut nenorocul de a se naşte undeva unde construit socialismul. Construcţia însăşi a fost o operaţiune artificială. Ea a favorizat specula, minciuna, vânzarea pe din dos, sistemul de pile şi relaţii.

Au existat comentatori ai celor scrise de mine ce au ţinut să îmi atragă atenţia că, totuşi, nimeni nu a murit de foame în timpul lui Ceauşescu şi că frigiderele erau pline. Da, frigiderele unora erau pline, însă aceasta se datora specificului clientelar, inflaţiei de bişniţari şi de combinagii favorizată de comunism, de natura sa, de subteraneitatea lui esenţială.

Alţi comentatori au ţinut să îmi reamintească şi că a fost o perioadă în care s-a trăit bine în România, în care magazinele erau aprovizionate cu cele necesare traiului, că preţurile nu erau deloc mari. O perioadă în timpul căreia în apartamente era cald. Această perioadă, cea  a anilor ’70, a fost, este, fără doar şi poate, o realitate, cu menţiunea că aparenta bunăstare era una datorată nu economiei socialiste şi realizărilor ei supradimensionate de raportări umflate, ci traiului pe datorie, în dispreţul oricăror legi economice reale.

Profitând de bunăvoinţa Occidentului minţit ori care s-a lăsat păcălit de caracterul atipic al lui Nicolae Ceauşescu, de mimata lui disidenţă în contextul lagărului comunist, al Pactului de la Varşovia şi al raporturilor cu Moscova, România a contractat împrumuturi masive. La începutul anilor ’80, Nicolae Ceauşescu a decis rapida rambursare a acestora, fără a ţine cont că în acest fel sacrificiile impuse populaţiei erau imense.

Mi s-a mai reamintit că, într-o formă sau alta, cum -necum, fiecare s-a descurcat fără a se ţine seamă că însuşi acest descurcat e un aspect al nefirescului ce face parte dintre descriptorii de bază ai comunismului.

Acum, în decembrie 2015, când republic acest comentariu scris în decembrie 2014 şi când am ceva mai multă experienţă în identificarea a ceea ce se ascunde în spatele unor nickname-uri ce postează în subsolul unor articole, nu mi-e deloc greu să identific în autorii respectivelor comentarii semnate nu chiar Radu cel Frumos sau Ristea Priboi căci ar fi prea transparent, dar nici măcar Iulian Vlad, un individ pentru care unii ne spun că s-ar cuveni să avem un imens respect deoarece ar fi fost un mare patriot, ci Nichifor Popescu, de pildă, coţcari ai fostei Securităţi ori ai fostelor Judeţene de Partid. Indivizi care încasează pe mai departe, cu toată condamnarea formală a comunismului cu tot, pensii şi indemnizaţii pe care fostele lor îndeletniciri nu le-ar justifica cu nimic.  

Dar, revenind, se prea poate ca unii dintre noi să se fi descurcat. La urma urmei, ne-am descurcat cu toţii. Într-un singur domeniu nu am putut să ne descurcăm cu adevărat. Într-un singur domeniu nu primeam cartele. În acel domeniu prohibiţia era desăvârşită, interdicţia nenegociabilă. În domeniul libertăţii sau în cel al democraţiei reale. Ceauşescu şi ideologii săi admiteau numai democraţia socialistă care numai democraţie nu era. Ceauşescu şi aparatul poliţienesc din dotare acceptau doar libertatea condiţionată, supravegheată. De unde atotputernicia aparatului de partid, a Securităţii, a ofiţerului de miliţie sau de securitate, a informatorului sau a aşa -ziselor „organe de sprijin”.

În 22 decembrie 1989, la prânz, odată cu fuga clanului Ceauşescu, atunci când, după unii istorici, dar şi după unii participanţi la evenimente, adevărata  Revoluţie se încheiase, românii şi-au luat raţia de libertate. Când tot în 22 decembrie, dar la ora 18, românii prezenţi în Piaţa Palatului au crezut că libertatea câştigată poate fi adevărată şi definitivă şi au strigat “fără comunism, cei ce au preluat puterea au intrat în alertă, iar alerta lor s-a concretizat în morţi, răniţi, pagube materiale şi poveşti cu terorişti. Poveşti nelămurite nici azi.

Ceva mai încolo, în primele zile ale lui ianuarie 1990, Ion Iliescu şi cei din jurul lor au lansat conceptul de „democraţie originală” nimic altceva decât un decalc după sintagma democraţie socialistă” dragă lui Nicolae Ceauşescu. Or, aşa după cum observa filosoful Gabriel Liiceanu într-un articol publicat la 2 februarie 1990 în săptămânalul 22, democraţia originală presupune un tip de democraţie diferit de democraţie. Democraţia este democraţie. Democraţie democratică. Este democraţia clasică europeană. Să-i spunem pe nume: este democraţia de tip occidental. Nu există alta mai bună... Avem nevoie acum de lucruri vechi, nu de lucruri noi. Nu de experimente. Acestea sunt foarte periculoase.

Problema era că experienţa democratică anterioară a României şi a românilor nu era din cale afară de consistentă. Nici exerciţiul libertăţii nu era foarte substanţial. Şi pentru că, vorba profesorului Lucian Boia, România este o ţară altfel”. Altfel şi decât suratele ei din Europa Răsăriteană, ea fiind singura care şi-a ales drept conducători comunişti reciclaţi. La alegerile din 20 mai, Ion Iliescu a obţinut 85% din voturi, iar FSN 67%.

Într-un fel sau altul, dar în măsuri net diferite, şi ceilalţi preşedinţi aleşi ai României, fie că s-au numit Emil Constantinescu sau Traian Băsescu, au avut odinioară legături cu regimul, cu sistemul de putere ori de supraveghere, cu aparatul de diverse nivele ale comunismului. Coincidenţa face că exact pe 22 decembrie, exact în ziua în care se împlinesc 25 de ani de la victoria Revoluţiei, să îşi înceapă (să îşi fi început, n.m. MM, 2015) cu adevărat mandatul un preşedinte ce nu a avut nici un fel de trecut comunist. Care, aşa cum îl arată faptele, dar şi cele scrise în cartea autobiografică Pas cu pas, ştie, ori ar trebui să ştie ce înseamnă democraţia, ştie, ori ar trebui să ştie ce înseamnă respectul pentru popor, ştie ori ar trebui să ştie să preţuiască adevărata valoare a libertăţii.

E de sperat că cei cinci ani (sau patru câţi au mai rămas în 2015) pe care urmează să îi petreacă la Cotroceni dl. Klaus Johannis să se petreacă sub auspiciile democraţiei şi ale libertăţii nedijmuite şi netranzacţionate. Şi că aşteptările mari să se transforme în rezultate asemenea.

Acest editorial a apărut pe adevărul.ro pentru prima oară la data de 22 decembrie 2014. Îl republic cu minime, dar semnificative, poate chiar dezamăgite actualizări.   

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite