Dennis Deletant, istoric, despre neparticiparea la vot: „Arată că oamenii nu recunosc sacrificiul făcut de cei care au murit în timpul Revoluţiei“

Istoricul Dennis Deletant (73 de ani) a vorbit, într-un interviu pentru „Adevărul“, despre primele alegeri libere din România, din mai 1990, despre cum au votat atunci românii, şi despre cum au făcut-o în ultimii ani.

Dacă după căderea comunismului, FSN avea putere propagandistică, în vreme ce „liberalii şi ţărăniştii erau inexistenţi la ţară“, astăzi, istoricul Dennis Deletant se declară optimist şi speră că, în cele din urmă, partidele de opoziţie se vor uni în România, când vor învăţa că interesul naţional primează.  

Pe de altă parte, se declară nemulţumit de prezenţa scăzută la vot, care i se pare o ofensă adusă celor care au murit în ’89. „Mi se pare tragic pentru cei care au murit în timpul Revoluţiei, pentru că arată că oamenii nu recunosc sacrificiul făcut“, spune istoricul.

Interviul cu Dennis Deletant a fost realizat înainte de alegerile prezidenţiale, motiv pentru care a vorbit despre situaţia politică a ţării în lumina rezultatelor de la alegerile europarlamentare. 

„Adevărul“: Cum vedeţi felul în care s-au desfăşurat primele alegeri libere din România? Putem vorbi de greşeli ale românilor în felul în care au votat la acea vreme?

Dennis Deletant: N-aş folosi cuvântul greşeli, n-a fost o greşeală a poporului. Noi uităm faptul că partidul comunist român, ca celelalte partide comuniste, a fost foarte bine organizat. Mă refeream adineauri la fonduri. Ce s-a întâmplat cu fondurile partidului comunist român? Ce s-a întâmplat cu fondurile organizaţiei de tineret a PCR?  Pentru că FSN avea acces la toate aceste fonduri, avea puterea necesară propagandistică în presă, la televiziune şi în alte părţi, să distribuie o propagandă foarte convingătoare pentru omul care se simţea oarecum complice la ceea ce se întâmplase sub comunism, adică toate aranjamentele mici, cum ar fi că se mai fura de la cooperativă şi alte lucruri de felul ăsta. Pe urmă, partidele ţărăniste şi liberale n-au avut bani, fonduri. Am văzut cu ochii mei, în calitate de observator în mai multe rânduri pentru OSCE (n.r. – Organization for Security and Cooperation in Europe)  la alegerile din România. 

Mi-am dat seama că în special în mai ’90, liberalii şi ţărăniştii erau inexistenţi la ţară în judeţele în care au fost. Nicio propagandă sau propagandă minimă. Când mergeai la ţară câţi aveau afiş cu Raţiu în geam? N-avea nimeni. Sigur, depindea de sat. În unele cazuri nu aveau pentru că fuseseră aruncate presiuni asupra lor să nu pună la geam propaganda ţărănistă. Alteori, când am vorbit cu ţărani, mi-au spus clar că nu aveau simpatii pentru Raţiu, pe care îl vedeau ca omul trimis din afară, din Anglia, ca să le fure lor pământul. Nu uităm că tocmai atunci se discuta despre reforma maghiară, deci ţăranii sperau să capete sau să recapete ceva pământ. Când vorbim de alegeri ar trebui să avem în vedere că alegerile înseamnă nu numai mecanismul votării, ci şi propagandă electorală. Totul face parte din procesul electoral. Iar dacă procesul electoral este dominat de o singură propagandă, de ce să ne mirăm că oamenii au votat cum au votat?

Efectiv, cine înţelegea ce reprezenta Partidul Naţional Ţărănesc când majoritatea românilor locuiau în oraşe? Denumirea era demodată în primul rând. Nu corespundea cu aşteptările electoratului din ’90. Şi FSN oferea un fel de garanţie că lucrurile nu aveau să se schimbe prea mult, că oarecum, ce făcuse comunismul avea să se păstreze până într-un punct. Asta cred că i-a determinat pe mulţi să voteze cum au votat.

Deci FSN avea un atu al familiarităţii.

Da, dar n-a fost o mână care a hotărât rezultatele alegerilor. Oamenii au votat cum au votat sub influenţa mass-mediei de atunci care a fost dominată de către FSN.

În mod ironic, astăzi, politicieni ca Raţiu sau Coposu sunt regretaţi.

Mulţi dintre cei din generaţia veche sunt încă sub influenţa istoriografiei comuniste, a acestei manipulări a imaginii trecutului. Pur şi simplu, sunt goluri în istoria României, mai ales în perioada comunistă, care se umplu foarte greu. Generaţia mea va dispărea şi ceea ce este îmbucurător este că tinerii participă mai mult la vot. Dar şi ei au o vină pentru rezultatele alegerilor de după ‘90, pentru că dacă ne uităm la procentajul participării tinerilor la vot în general este foarte scăzut. Sigur că bătrânii au timp să voteze şi o fac, dar la alegeri e vorba despre viitorul unei ţări, este în interesul tinerilor să voteze. Eu nu zic să voteze într-un fel sau altul, dar să se prezinte la vot.
În 2006, am fost invitat la Cluj să ţin un curs, unde am vorbit şi despre participarea la alegeri. Mai toţi studenţii mei spuneau: „Noi nu participăm la vot, totul este degeaba, că foştii comunişti au determinat rezultatul“. Le-am zis atunci: „Dacă aveţi părerea asta, atunci să nu vă plângeţi că lucrurile au evoluţia pe care o au, pentru că n-aveţi dreptul să vă plângeţi dacă n-aţi votat“.Chiar dintre prietenii mei profesori, mulţi refuzau să voteze. Mi se pare tragic pentru cei care au murit în timpul revoluţiei, pentru că arată că oamenii nu recunosc sacrificiul făcut.

E ca şi cum suntem la mâna sorţii, ca şi cum n-am avea puterea să ne determinăm soarta. Există un fel de fatalism la români, care nu este un lucru încurajator, zic eu. Dacă crezi în ceva,trebuie să lupţi pentru acel ceva. 

Este o atitudine pe care o întâlneşti şi în Bulgaria, şi în Serbia, în Iran chiar –  că totul e o conspiraţie.

Cum vi s-au părut rezultatele de la alegerile europarlamentare?

Eu, ca şi prietenii mei englezi şi americani, suntem mult mai optimişti după ce s-a întâmplat atunci în România, pentru faptul că am văzut că mulţi tineri au participat la vot. Suntem optimişti pentru că au fost rezultatele care au fost, şi avem speranţa că partidele de opoziţie se vor uni în România. E o mare problemă că sunt aceste ciocniri între partidele de opoziţie. 

Prietenii mei americani din Departamentul de Stat se plâng că uneori, când vin reprezentanţi ai partidelor de opoziţie la Washington, în loc să critice PSD, critică alt partid de opoziţie. Ăsta nu e un mod de a crea o opoziţie credibilă. Deci, aici, iarăşi, ajungem la această chestiune a interesului personal. Dacă nu pui interesul naţional deasupra celui personal, nu o să ajungi niciodată undeva.

Şi peste asta se adaugă problema corupţiei.

Nu ajută omul de rând din România dacă este atâta corupţie, pentru că ea erodează statutul democratic al unui stat. Un stat supercorupt nu supravieţuieşte până la urmă. Nimeni nu are pretenţie să nu existe deloc corupţie, toate statele au.

Corupţia sistemică.

Exact, e sistemică. Problema României, de fapt, primejdia pentru ea era legiferarea corupţiei, exista şansa să devină legitimă, să fie legalizată. Asta e o aberaţie. Dacă se întâmpla aşa ceva, pe termen mai lung începea Occidentul să se îndoiască de seriozitatea României – consecinţe de securitate. 

Poate exagerez puţin, dar oamenii care fură de la stat şi continuă să fure de la stat reprezintă un semn de întrebare în mintea Occidentului general pe plan politic cu privire la seriozitatea României. Pentru că nu trimiţi structurile tale ca să aperi un stat supercorupt care nu împărtăşeşte idealurile tale – şi nu e vorba s-o facă în întregime, dar împărtăşeşte baza idealurilor tale.

Pentru că v-aţi ocupat de biografiile mai multor personalităţi din istoria României, puteţi să-mi spuneţi cărui personaj, cărui om politic din istorie credeţi că i s-a făcut o nedreptate, poate în privinţa felului în care îl percepem astăzi?

Cred că Iuliu Maniu este un asemenea personaj. Am observat un fenomen în anumite publicaţii de-aici, din România, să-l devalorizeze pe Maniu, spunând că era spion, agent britanic. Mi se pare o enormitate să spui aşa ceva. În primul rând, Maniu a fost un patriot desăvârşit. Ceea ce a făcut el a fost în interesul României, cum a văzut el. L-a îndemnat mereu pe Antonescu să nu treacă de Nistru, deci i-a dat dreptate, a fost de acord ca România să recupereze teritoriile luate de Uniunea Sovietică, dar n-a fost pentru invazia Uniunii Sovietice. 

În al doilea rând, el a fost motivat ca şi alţii din jurul lui, fiind ardelean, de faptul că englezii au promis ca vor lupta ca Ardealul să fie din nou restituit României după război. Pe lângă această dorinţă arzătoare a lui, a fost crezul lui în sistemul democratic, în anumite principii morale. El şi-a dat demisia pentru că regele Carol al II-lea, când s-a întors în România, n-a respectat un cuvânt dat, anume că nu o va aduce pe Elena Lupescu cu el. Carol nu şi-a respectat cuvântul dat, iar Maniu, spre onoarea lui, a demisionat – un om de principiu. România ar trebui să se laude cu el, nu să spună că a fost spion.

Este şi această idee că a luat bani de la britanici. Ce ne puteţi spune despre acest lucru?

Da, a luat bani de la britanici ca să formeze două-trei reţele de spionaj dacă vreţi, dar spionaj împotriva armatei germane din România. Avea ordin să nu spioneze asupra Armatei Române, numai asupra mişcărilor trupelor nemţeşti din România. Pentru că se recunoştea că o bună parte din populaţia României are sentimente pro-occidentale şi anglo-americane, el nu voia să distrugă aceste sentimente prin acţiuni care erau antiromâneşti.  

Încă un lucru despre care nu scriu istoricii români este faptul că da, a primit bani, dar după război, în 1945, s-a făcut un deviz unde s-au dus banii. Maniu a dat înapoi trezoreriei britanice toţi banii pe care nu i-a folosit în crearea reţelelor. Această manipulare, această distorsionare a istoriei mi se pare foarte urâtă, când ai o icoană...

Sigur, avea defectele lui, dar totuşi reprezenta ceva, o probitate care lipsea la majoritatea politicienilor din perioada interbelică, lipsea cu desăvârşire la regele Carol şi lipseşte şi la foarte mulţi politicieni
români de azi.