Despre oameni şi câini. Când isteria nu salvează România

Este problema câinilor maidanezi o problemă serioasă în România? Conform unui sondaj INSCOP, 84 la sută dintre români cred că da. Iar un procent şi mai mare, 91,5 la sută, vor soluţii imediate pentru ca să nu mai fie maidanezi pe străzi

Cum ajungem să nu mai fie câini fără stăpân pe străzi ? Aici părerile sunt împărţite. Unii îi vor în adăposturi, alţii îi vor adoptaţi, iar restul îi vor eutanasiaţi. Însă nici unul dintre aceste grupuri nu este dominant. De aici şi războiul care ne macină de trei săptămâni încoace: cei care susţin eutanasierea contra celor care nu o susţin. Ţinând-o tot aşa, ca gaia maţul, n-o să ajungem decât să ne urâm din ce în ce mai tare între noi, oamenii. Iar câinii tot în stradă vor fi.

Ca să lămurim situaţia, trebuie să pornim de la ceea ne leagă. Aici sondajul spune foarte clar: aproape nimeni nu mai vrea câini vagabonzi pe străzi. Iar mutarea care duce la rezolvarea problemei ar trebui să le aparţină celor care se declară iubitori de câini şi ONG-urilor care afirmă că luptă pentru drepturile animalelor. Eu, unul, am o problemă cu ONG-urile respective. Cu cât sunt mai multe, cu atât avem mai mulţi câini pe străzi. Sigur, sunt şi câteva organizaţii care chiar se luptă să rezolve problema. Dar cele mai multe se agită doar de formă. De ce au apărut atâtea ? Nu cumva pentru că la mijloc sunt foarte mulţi bani ? Cine poate să ştie exact numărul de câini de pe toate străzile din România ? Acelaşi câine poate să fie adoptat de mai multe ori, trecut în mai multe tabele, cine stă să verifice identitatea lui, mai ales dacă e din nou în stradă...Mană cerească pentru cei care ştiu să facă bani din asta.

În săptămânile scurse de la moartea lui Ionuţ, reţelele sociale s-au umplut de postările ONG-urilor şi ale iubitorilor de câini declaraţi. Sunt atât de mulţi, încât, dacă fiecare ar adopta un câine al străzii, l-ar steriliza şi ar avea grijă de el, s-ar rezolva problema. Dar faptele concrete sunt extrem de puţine. Aşa că mă întreb şi eu: până unde poate merge ipocrizia unora ? Dacă îi iubim, cu patimă chiar, de ce îi lăsăm să moară de foame, de frig şi de boli pe stradă ? Ne isterizăm când auzim că unii vor să-i eutanasieze, dar nu-i salvăm de moartea cauzată de frig sau de boală. Le dăm câte ceva de mâncare, atât cât să nu avem probleme de conştiinţă. Noi îi iubim, iată, le-am aruncat o bucată de pâine mucegăită....

Cred că dacă am fi mai puţin ipocriţi, am găsi soluţii. Dar mulţi dintre noi preferă să se isterizeze pe internet şi să posteze mesaje pline de ură, decât să adopte un câine. Cum poţi să spui că iubeşti o fiinţă şi să postezi ”Doamne, ajută-ne, crapă pământul şi înghite bestiile cu două picioare...” ?! Sau, şi mai îngrozitor, ”ce dracu’, măi câinilor, sunteţi proşti ? Lăsaţi copiii să moară ! Dacă îi salvaţi, ei se vor transforma în monştri care vă vor arde mâine de vii…” ?!

Instigarea la ură nu e o soluţie. Nebuni se găsesc în ambele tabere. Există nebuni care omoară câini de plăcere sau plictiseală, după cum sunt şi nebuni care postează pe internet „lăsaţi copiii să moară!”. E simplu să faci paradă de ură, dar e complicat să-ţi asumi rezolvarea problemelor. Dacă toată energia consumată în postări pe facebook şi pe bloguri ar fi canalizată către acţiuni de voluntariat pentru construirea de adăposturi  şi pentru adoptarea de câini de pe stradă şi către acţiuni de presiune asupra politicienilor, problemele s-ar rezolva. Dar e mai comod să stai în fotoliu şi să postezi pe internet. Salvaţi câinii maidanezi ! Dar pe noi cine ne salvează de noi ?