Despre Unire, atunci şi acum
0
Doi factori au fost esenţiali pentru crearea unui stat românesc, acum mai bine de 150 de ani. Ei sunt valabili şi astăzi, când vorbim tot mai des, din nou, despre Unire.
În primul rând, o conjunctură politică favorabilă la nivel continental. Din păcate, încă suntem tributari unui mod autarhic de înţelegere a evenimentelor istorice. E adevărat că a existat momentul 1821, revoluţia lui Tudor, sau 1848, anul revoluţionar care a aprins întreaga Europă, inclusiv toate cele trei provincii româneşti. Timp de decenii însă, Ţara Românească şi Moldova, aflate în componenţa imperiului otoman, au fost, de fapt, ocupate de armatele ţariste, aşa-numitul „protectorat”. Au existat conflicte sângeroase, cum a fost războiul ruso-turc din 1828-1829, care s-a purtat pe teritoriul celor două principate, cu consecinţele de rigoare. Când nu am fost ocupaţi de ruşi sau turci, au intervenit austriecii, la 1854, şi ei cu pretenţii de hegemonie la gurile Dunării.
Din fericire, războiul Crimeii şi istoria deceniilor de ocupaţie rusească au schimbat percepţia marilor puteri ale Europei. Expansiunea Rusiei spre strâmtori, spre Constantinopol trebuia oprită. Principatele trebuiau puse sub protectoratul Europei. Conjunctura favorabilă era coaptă. Cine consideră că ajutorul oferit ulterior de Franţa era unul total dezinteresat, provenit exclusiv din dragostea pentru libertate, îi recomand poveştile nemuritoare.
Dar pentru a profita de o conjunctură favorabilă ai nevoie de lideri politici cu viziune, patrioţi şi abili. Şansa extraordinară a României a fost existenţa generaţiei de la 1848. Tineri boieri, şcoliţi în marile universităţi ale Europei, animaţi de un patriotism de-a dreptul fanatic şi de o singură dorinţă pentru care au riscat totul: crearea unui stat, a unei naţiuni. Masoni sau nu, ce importanţă are? Patriotismul, abilitatea politică, credinţa în acest ideal au fost tot atâtea calităţi ale acestei generaţii căreia îi datorăm totul.
Au reuşit nu doar să speculeze cu abilitate interesele marilor puteri, dar le-au pus, la 1859, în faţa unui fapt împlinit, mergând pe sârmă între cancelariile Franţei, Angliei, Rusiei, Austriei şi Imperiului Otoman. România există azi pe harta Europei datorită lor. Mai crede cineva că am fi realizat România Mare la 1918 fără Unirea de la 1859?
Cum stăm astăzi, când vorbim, uneori cu însufleţire, de o eventuală Unire între România şi o parte a ei aflată dincolo de Prut? Conjunctura politică pare favorabilă. Se reconfigurează zone strategice, Ucraina fierbe, Basarabia priveşte tot mai insistent spre vest, fie că e vorba de Bucureşti sau mai departe.
Dar clasa politică actuală? Patrioţi, pregătiţi profesional pentru lupta diplomatică, animaţi de un ideal? Dumnezeule! Vă las pe voi să faceţi aprecierile....
Se încarcă comentariile...
