Dragă sezonierule

Două mii de sezonieri. Treisprezece zboruri. Cifre. În spatele ştirii despre românii care s-au înghesuit în parcarea aeroportului din Cluj sunt ei, românii. Oamenii. Şi vieţile lor.

Mi-am încercat norocul la sparanghel. Am luat la rând anunţurile de pe OLX şi Jooble. Cu un pic de răbdare, cândva, după Paştele ortodox, pot să mă îmbarc într-un zbor spre Stuttgart. Îmi trebuie un act de identitate, certificat de naştere, de căsătorie, dacă e cazul, o diplomă a ultimei şcoli absolvite, un cazier juridic şi o adeverinţă medicală. Păi, întreb, ce boli m-ar face inapt de muncă? A, păi, vă controlează acolo. Bun, zic, dar de ce îmi trebuie adeverinţa medicală dacă mă trimiteţi oricum în Germania? Nu se ştie, dar, zău aşa, pe criza care se anunţă, cine sunt eu să mai fac nazuri?

De plecat ar urma să plec din Bucureşti, luni sau marţi după Paşte, dar până atunci tot trebuie să ajung la Sibiu, să semnez cu recrutorul român, îmi spune domnişoara. Cum ajung? „Păi, cu declaraţia aia pe proprie răspundere, scrieţi acolo că veniţi la Sibiu în scop profesional.”

Parcarea în care s-a prăbuşit iar statul român

În timp ce doamna îmi vorbeşte mă gândesc la cei 2000 de români care s-au înghesuit, ieri, în faţa aeroportului din Cluj. Au venit sute de kilometri cu autocare despre care, practic, nu a ştiut nimeni că circulă. Pe care nu le-a oprit nimeni pe drum. Nici un echipaj de poliţie, de la Suceava la Cluj, nimeni să-i întrebe, la propriu, de sănătate. 

Te înspăimântă imaginea acelei parcări a aeroportului, mai aglomerată decât târgul de vechituri din Târgu Mureş în zi de Ocska Piac. Nu atât prin ea în sine, cât prin indolenţa autorităţilor aeroportuare, care nu aveau cum să nu ştie că le vin 13 avioane. Şi care, deşi aşteptau 13 avioane, nu s-au pregătit pentru ce puteau acestea aduce la sau lua de la Cluj. Vin nişte nemţi. 

Dezordinea în care s-a ajuns la Cluj e încă o radiografie a tumorilor statului român. În dosul formelor instituţionale, toate funcţiile îi sunt atrofiate. Le-au căpuşat reţelele corupţiei, politrucii şi amantele, nepoţii şi obligaţiile de partid. Este un talcioc al muncii, nu o piaţă a ei. Mâna aia invizibilă care reglează economia ar fi trebuit să împingă recrutori şi cursele ocazionale tocmite pe anumite nişe reglate de o autoritate rutieră şi de un inspectorat de control. Dar şefii ARR vor scăpa în curând de acuzaţiile de corupţie în urma prescrierii fapelor. Iar ISCTR este un tigru fără dinţi, subfinanţat, condus interimar şi cu o lege de funcţionare neratificată de patru ani. Dar cine ar avea nevoie de claritate şi predictibilitate, când transportul de persoane a fost, în România, de-a lungul ultimilor 30 de ani, un sinuos traseu al răfuielilor pentru controlul clientelei în detrimentul siguranţei acesteia. 

Ca şi în cazul instituţiilor de protecţie a mediului, în care aerul irespirabil al Bucureştilor nu alertează pe nimeni în afara orelor de program ale ministerului, gărzii sau agenţiei, la fel s-a întâmplat şi la aeroportul din Cluj. Câţi dintre cei care lucrează acolo au văzut ce se întâmplă în parcare, dar nu au simţit că e cazul să sune la 112? Pentru câţi absenţa unei responsabilităţi înscrise în fişa postului a  anulat orice urmă de responsabilitate civică?

A fost o ultimă izbelişte în care statul român i-a lăsat pe oamenii ăia care, cu o săptămână înainte de cea mai importantă sărbătoare creştină a naţiunii, lasă totul în urmă, lasă copiii acasă şi se duc în pribegie, cu nimic mai mult decât un troller de speranţă.

Lungul drum al disperării

Deutsche Welle a călătorit, în urmă cu şapte ani, din autogara Rahova până la Dortmund cu un autobuz plin cu români plecaţi în străinătate în zorii duminicii Floriilor. Două mii de kilometri de călătorie apăsătoare, de jucării frumoase promise la telefon celor mici rămaşi acasă, de tristeţe mai grea decât orice speranţă de mai bine. Pe cei mai mulţi, la coborâre nu i-a aşteptat nimeni. Unii mai fuseseră, alţii mergeau pentru prima oară. Printre ei, şi persoane fără vreun angajament ferm. Începeau săptămâni la rând de băut cafele şi fumat, din creierii nopţii până spre prânz, pe treptele unui internet cafe din nordul Dortmundului. Schimbă priviri circumspecte cu alţi români sau cu bulgari la fel de înfriguraţi şi obosiţi. Aşteptarea şi deznădejdea desfigurează privirile, lumea aia pare mai degrabă o adunare de interlopi decât o mână de disperaţi cerşindu-şi dreptul la o pâine cinstit muncită. Am intrat în cafeneaua aceea cumva ironic numită Europa, cu aer de bufet al unei gări în care, uneori, poate opreşte un tren ce leagă Bucureşti de Sofia. Eram împreună cu o colegă de la redacţia engleză şi ne-am prezentat proaspeţi căsătoriţi în căutarea unei echipe de muncitori care să ne renoveze apartamentul. S-ar fi rezolvat, chiar dintr-a doua dimineaţă, ne-a asigurat fata de la bar, o bulgăroaică. Desigur, îşi favoriza compatrioţii. Ni l-a recomandat pe Anghel. Se pricepea la toate – zugrăvit, tapiţat canapele, îmbinat mobilă de bucătărie.

O zi fericită este aceea în care un maistru de şantier apare, la câteva minute înainte de şase dimineaţa, pe trotuarul din faţa cafenelei din Mallinckrodtstraße, arată cu degetul către mulţime – „Tu, tu, tu!” – iar, când să plece, se mai întoarce o dată şi te nimereşte pe tine. „Urcaţi în microbuz!” O zi de muncă. Orice, dar muncă. Bani. Nişte bani. Câţiva. Şi speranţa că, dacă munceşti bine, te va reţine, iar mâine va veni să te cheme din nou. Şi, cine ştie, poate te lipeşti de un contract. Mâine va fi o altă zi. Iar mâine, da, chiar este o altă zi. Aici, în acest cartier roşu al muncii la negru, nimeni nu te ţine minte peste noapte.

Cei ce pleacă, zilele acestea, cu avionul, au destinaţii precise. Au joburi antamate. Grele, dar sigure. Cei mai mulţi au mai fost la munci sezoniere în Germania şi, spun, se întorc la acelaşi angajator. Ştiu pe pielea lor că aproape nu există o ocupaţie mai nenorocită decât îngrijitul şi recoltatul acelui „aur alb” al gastronomiei germane de primăvară. Dar nicio muncă nu e uşoară. La fel cum nicio muncă nu e josnică. Şi nici nu se simt sclavi, cum cu batjocură îi numesc ignoranţii din fotolii sau din dosul tastaturii minţile prăfuite. 

Am încercat o ultimă ofertă de plecat în Germania, una care să nu mă plimbe prin ţară înainte de a semna contractul. Am găsit o firmă din Bucureşti care, însă, nu mai angajează decât români aflaţi deja în Germania. Dacă vreau, în mai pot pleca la alte munci agricole. Mic dejun şi prânz plătit, asigurare medicală, program de lucru de zece ore, de la 4 la 16, plata de la 9 euro pe oră, o garanţie de 680 de lei care mi se returnează la prima leafă, dacă nu plec după primele trei săptămâni. Castraveţi. Sau căpşuni. Zmeură. Cireşe. Sau flori, în sere, dar în Olanda. Am lăsat vorbă că revin luni. 

Când m-am uitat a doua oară, am văzut că vârsta maximă e 50 de ani. Păi, ce ştiu germanii ăştia? În România, bunicii şi bunicile sunt cei mai buni grădinari!

Cristian Ştefănescu - Deutsche Welle