Dreptatea ta o exclude pe a mea

Până când nu ne vom aşeza în firescul adus de educaţie şi competenţe profesionale, până când nu ne vom stabili unde vrem să fim peste 50 de ani ca naţie şi nu vom face eforturi conjugate pentru asta, pornind de la vârf în jos, rămânem în mocirlă. Ne vom sfâşia între noi, deşi prieteni sau foşti colegi, pentru dreptatea altuia, care uneori e foarte strâmbă şi, de cele mai multe ori, nu e şi a noastră.

Suntem în discursuri paralele de ceva vreme. Iar discuţia stârnită de cazul Antenelor o scoate cel mai bine la suprafaţă. Suntem în situaţia de a vorbi despre lucruri pe care nu le înţelegem, pentru că ne lipseşte educaţia. Unora cea academică, foarte importantă, dar şi cea de bun-simţ şi raţiune. Alaltăieri cineva mi-a spus pe un ton răstit că e vina mea şi a colegilor mei că am acceptat ca presa să ajungă unde e azi. Eu susţineam că e o problemă de acţionariat şi de management şi că, personal, n-am fost factor de decizie decât în probleme mici. Ea nu, că noi puteam schimba lucrurile. N-a fost chip să ajungem la acord. În continuare susţin că tot ce puteam să fac era să decid dacă mă asociez sau nu cu un model de a face meseria asta. Ultima oară când am decis asta a fost când am ales Realitatea, în loc de România Tv. Am urmat atunci oamenii din spatele ecranului, nu acţionariatul, deşi a fost important şi cine deţinea dreptul asupra brand-ului. Şi am urmat oamenii ca să fiu sigură că nu o să mai am jurnale care aveau în deschidere divorţuri şi nunţi. Altceva învăţasem eu despre ştiri. „N-o să vă vină să credeţi ce i s-a întâmplat unei fete care s-a uitat în oglindă” nu intra în vocabularul meu. Nu de alta, dar ştiam că sigur şi-a văzut reflexia.

În presa de la noi, ca în politică, încerci să alegi răul cel mai mic. Şi alegi, zilele astea, unde se dau salariile la timp, de exemplu. (La dramele personale, poate ar trebui să vă spun că, acum câţiva ani, în timp ce-şi aştepta salariul întârziat bine, o colegă a murit între două sesiuni de chimioterapie.) Dar ăsta nu e firescul.

Modelul în care ne-am dezvoltat în ultimii 26 de ani a fost cel al căii uşoare. Oameni fără substanţă sau plan profesional pentru sine au ajuns în vârf, fără exerciţiul muncii cel mai adesea, cu interese personale strict pecuniare, pentru că s-au nimerit unde trebuie la momentul potrivit. Neavând competenţe profesionale aveau nevoie să dezvolte altceva ca să ajungă unde vor. Au dezvoltat relaţii şi o măiestrie aparte în a-şi dribla conştiinţa. La rândul lor, aveau nevoie de subordonaţi docili, de preferinţă cu aceeaşi lipsă de substanţă şi repere morale sau etice, ca să poate fi manevraţi înspre scopul celor din vârf. Asta în presă şi în societăţi economice, luate pe 3 lei jumate de la stat şi transformate artificial în imperii financiare. Nu cu vreun plan de afaceri în spate, ci pe principiul ”n-ai pe cineva la Economie? Nu putem să ne înţelegem cumva cu el?”

La nivel naţional, asta a avut nevoie de un sistem de învăţământ anacronic, care valoriza concepte ce necesitau memorarea pe de rost. Niciun efort de dezvoltare a copiilor, de ce am fi vrut să gândească pentru ei? Dacă i-am fi lăsat să gândească singuri, cum i-am mai fi controlat mai târziu? Şi era nevoie să fie controlaţi, atât la vot, cât şi pe piaţa muncii. Salarii mici înseamnă avere mai mare pentru patron. Iar cu votul e belea mare că e din 4 în 4 ani, sistemul trebuia să funcţioneze non-stop pentru a-şi păstra eficienţa din campanie în campanie.

Şi iată-ne azi în tabloul haotic în care o ţară întreagă discută o hotărâre judecătorească, fără să aibă noţiuni juridice – de aceea nu face diferenţa între notificare şi evacuare - 3 bebeluşi mor pentru că în calea uşoară nu mai ştim să ne gândim la toate variantele de investigare a patologiei, iar clasa politică întreţine confuzia care îi vine mănuşă. Aşa că preşedintele Senatului îl cheamă pe prim-ministru în Parlament pentru explicaţii despre o societate cu capital privat în timp ce televiziunea publică se sufocă, probabil în speranţa de a mai câştiga nişte timp în care să tergiverseze cererile DNA de urmărire penală ale diverşilor aleşi. Unde votul de ridicare a imunităţii parlamentarilor pentru ca justiţia să poate acţiona e, per se, o mutaţie civică, punându-i doar pe ei deasupra legii. În acest timp, o jurnalistă, aşa scrie pe legitimaţia ei, alege să se adreseze într-o scrisoare deschisă unui copil de 10 ani, expunându-l în presă cu nume şi prenume pentru a se răfui cu tatăl acestuia, cînd varianta firească era să-i scrie tatălui. În celălalt capăt de ţară, adolescenţilor li se prezintă filmuleţe cu procedura chirugicală a avortului - la care eu nu m-am putut uita. Filmul începe cu avertismentul că e nevoie de acordul părinţilor. Ignorăm asta, desigur, un profesor al unei materii opţionale, Religia – ce scandal şi aici!-  se erijează în instanţă decidentă asupra psihicului unor minori. Un poliţist, care nu face nimic sărit din norme, devine aproape erou naţional şi scrie o carte la a cărei lansare vine însuşi premierul ţării, pentru a arăta susţinerea lui. Împotriva a ce? A imposturii. A abuzului superiorilor, care-l umilesc pe poliţistul de la Rutieră pentru demersul lui creativ, pornit din frustrare, desigur. 

Cam niciuna din poveştile de mai sus nu are consecinţe legale. Iar în lipsa consecinţelor pentru faptele noastre totul e permis. Orice poate căpăta o justificare şi o definiţie proprie, inclusiv mizeria umană. Şi orice poate avea continuitate, care, de fiecare dată, va fi gravă decât cea cu care am început. Căci dacă nu mi se întâmplă nimic, de ce m-aş opri? Ba chiar mai rău, lipsa consecinţelor mă aşază în unghiul din care se vede bucata mea de dreptate. Orice victorie, cât de mică, câştigată pe premise greşite, îmi corupe logica. Dacă am ocazia să fac mesajul meu public atunci va corupe minţile mai multora. Ceea ce va perveti ca modus operandi întreaga societate.