Dreptul la îndoială

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Dreptatea nu e totuna cu bunul plac. Nici măcar cu dorinţa sălbatică de a-i da cuiva cu bâta-n cap, pentru că e diferit. Cazul televiziunilor lui Voiculescu nu este discutat nicio clipă sub lupa legii, ci pornind numai de la un partizanat care se confundă cu adevărul. Dar asta-i o poveste lunguiaţă.

Argumentele pe care le tot aud sună cam aşa: „Bine le face latrinelor!” Evident, cei care vorbesc astfel nu-şi dau seama că deschid cutia Pandorei. Că ieşim din domeniul legalităţii şi intrăm pe cel al bunului plac. Oricine ar putea condamna, conform acestui principiu, pe oricine. Iar dacă ar avea şi putere suficientă, ar executa sentinţa fără să clipească. Când puterea va balansa, lucrurile s-or modifica de minune, astfel încât ciclul acţiune-reacţiune se va prelungi la nesfârşit. Din păcate, acest tip de dreptate nu are nici caracter universal şi nici luciditatea justiţiei imparţiale.

Alte tipuri de discurs sunt niţel mai subtile. Ele aduc în discuţie legi, sentinţe, hotărâri, intervenţii. Care a fost şi cum a fost sentinţa din 2014? Cum s-a schimbat regimul proprietăţii? A avut cineva drept de preempţiune? S-a oferit cineva să cumpere? În ce măsură s-a recuperat prejudiciul? Cum au stat cele trei televiziuni în sediu? Care a fost natura contractului? La niciuna din aceste întrebări nu avem răspunsuri deasupra oricărui dubiu. Fiecare aduce în discuţie numai fărâma de realitate care îi convine. Dacă îndrăzneşti să te îndoieşti, bazându-te pe date care contrazic, brusc, tonul amabil se epuizează. Priviri de oţel şi gheaţă te fulgeră: „Nu mă aşteptam ca tocmai dumneata să le ţii partea.” E zadarnic să explici că aici e vorba de un principiu şi că nu contează natura, moralitatea sau apartenenţa politică a acuzatului. Că, atunci când vorbim de legalitate, oamenii şi instituţiile trebuie să fie egale. „Egale? Egale? Nemernicii ăia, egali?” Da, oamenii trebuie să fie egali, iar ceea ce nu ne convine nouă, personal, nu devine automat bun pentru export. Culmea că tocmai apărătorii „statului de drept” concep o dreptate restrânsă.

Al treilea mod de a discuta cazul e cel ipocrit. „Păi ce le-au făcut? Nu i-au interzis, nu le-au luat licenţa. Le-au luat sediul. Care e al statului. Să se mute şi să fie sănătoşi.” Culmea e că abia aici e cel mai greu de răspuns, pentru că, într-adevăr, nimeni nu pune mâna pe camerele video, lumini, cabluri, unităţile de producţie. Dar e ca şi cum i-ai dezumfla cuiva roţile în clipa în care îi dai înapoi carnetul de conducere. Sper că e inutil să subliniez ipocrizia răutăcioasă care stă la baza acestui discurs.

De partea cealaltă, adică de partea trustului, discursul are aceeaşi exaltare lipsită de măsură. Să fie libertatea de expresie în joc? Să fie asaltul comunist asupra Europei libere? E o cabală băsistă? E un atac la democraţie, demnitate, civilizaţie? Nu, fără îndoială. E doar un ambâţ. Un exces de zel. O idiosincrazie. Nu ştiu ale cui şi nu ştiu de ce. Ceea ce se vede e că presa eşuează. Bună, rea, inocentă sau perversă. În acest vălmăşag de păreri, dispariţia oricărei voci sau figuri reprezintă bucuria nebunilor şi satisfacţia unei întregi comunităţi (minoritare) care nu va mai putea fi „defăimată”în veci, comunitatea mică a politicienilor, şpăgarilor, hoţilor, escrocilor, cămătarilor. Ei sunt singurii care profită. Atârnaţi de o cracă, fraierii o taie de zor şi se bucură. Fie-le căderea uşoară!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite