Duminicile celor fără de ţară

Timpul va  decide care va fi viitorul celor două curente care se vor exprima în stradă în următoarele două duminci.

Urmează, pe 20 şi 27 octombrie, două zile încărcate de o puternică simbolistică identitară. Cetăţenii români vor ieşi în stradă pentru a-şi cere drepturile legate de apartenenţa etnică. Pe de o parte, în Bucureşti, unioniştii vor mărşălui pentru a cere unirea Republicii Moldova (o parte a Basarabiei) cu România şi a solicita clasei politice şi societăţii civile din România să facă din această Unire un proiect de ţară.

În contrapardidă, în judeţul Covasna, între localităţile Breţcu şi Chichiş, cetăţeni români de origine maghiară vor forma un lanţ uman, denumit de organizatori, "marele marş al secuilor"  şi vor cere ca Ţinutul Secuiesc să devină o provincie autonomă, demers care ţínteşte în fapt, refacerea insulei maghiare din inima României, impusă de puterea sovietică în timpul ocupaţiei bolşevice.

Care este diferenţa între cele două marşuri care se desfăşoară la câteva sute de kilometri distanţă unul de altul pe teritoriul statului român? Una simplă, dar brutală prin conotaţiile ei istorice.

Basarabia a suferit un îndelungat proces de rusificare, proces atât de dur încât discuţiile legate de crimele comunismului în România par o joacă de copii. Au fost necesari ani buni, după căderea blocului comunist, pentru ca românii basarabeni să se exprime iarăşi masiv ca parte componentă a statului român şi să solicite reintegrarea reală în graniţele naturale ale românităţii.

Aşa-zisul Ţinut Secuiesc, reinventat de curând de ideologii maghiari, a avut o istorie ceva mai liniştită. Fără a neglija abuzurile săvârşite de armata română, greu de evitat în momentul unui conflict armat, acest teritoriu istoric românesc a fost marcat în principal de atrocităţile săvârşite la adresa românilor de strămoşii conlocuitorilor care acum îşi cer autonomia. În România, la ora actuală, câteva sute de cetăţeni se declară secui, restul solicitanţilor de autonomie asumându-şi etnia maghiară. Aşadar etnicismul este folosit strict în scopuri de imagine şi nu poate fi asociat cu o populaţie distinctă, secuiască.

O altă diferenţă notabilă este dată de poziţionarea geografică a celor două teritorii aflate în discuţie. Dacă aşa zisul Ţinut Secuiesc este situat în centrul statului român actual şi nu are nici o legătură directă cu statul maghiar (ţinta finală a demersurilor de autonomie), Republica Moldova se situează în imediata vecinătate a României fiind situată în afara graniţelor Uniunii Europene. Şi pe deasupra mai are staţionată pe teritoriul său şi Armata a XIV-a rusă, armată care pare să nu aibă nici  intenţie serioasă de a se retrage.

Dar cea mai notabilă diferenţă între cele două grupuri care îşi vor revendica ţările în cele două duminci este cea de leadership, cum ar spune ideologii postmoderni. Dacă subiectul ţinutului secuiesc este ţinut în viaţă şi alimentat cu resurse umane şi financiare imense, subiectul Unirii Republicii Moldova cu România este unul care şi-a pierdut din forţă după celebrul Pod de Flori.

Statul maghiar a investit enorm în promovarea asociaţiilor şi partidelor constituite pe criterii etnice şi a militat, uneori fără perdea, alteori în spatele unei false agende europene civilizatoare, pentru obţinerea autonomiei totale a celor două judeţe locuite majoritar de etnici maghiari. O acţiune coordonată pe termen mediu şi lung care, încet, încet îşi arată roadele. Nepăsarea statului român, mai exact lipsa de interes a politicienilor dâmboviţeni a făcut ca la ora actuală să întâlnim situaţii absurde în judeţele Covasna şi Harghita. Atât populaţia românescă cât şi simbolurile naţionale româneşti sunt tratate de multe ori cu ostilitate fără a exista reacţii ferme ale autorităţilor centrale şi locale.  Liderii maghiari, care promoveză autonomia pe criterii etnice au beneficiat, de-a lungul timpului, de o complicitate tăcută a conducătorilor politci din România, cel mai cunoscut şi recent caz fiind al pastorului Laszlo Tokes care a devenit vicepreşedinte al Parlamentului European cu susţinerea unui partid politic din România. Ca să nu mai vorbim de prezenţa aproape permanentă la guvernare a UDMR care, prin politica paşilor mărunţi, a reuşit să creeze pentru comunitatea  maghiară una din cele mai confortabile situaţii pentru o minoritate etnică din spaţiul Uniunii Europene.

În schimb, situaţia Basarabiei este una mult mai complexă deoarece Republica Moldova a avut neşansa să se constituie ca stat suveran şi independent în afara sferei de interes a Uniunii Europene. Entuziasmul anilor ‘90 a fost compromis de  nepăsarea aceloraşi politicieni dâmboviţeni, şcoliţi pe la Moscova şi parcursul Republicii Moldova a devenit unul plin de sincope politice şi sociale. Este evident faptul că, în ultimii ani,  principalele mişcări pentru reunirea celor două state româneşti se constituie şi devin vizibile, pe scena societăţii civile, dinspre România spre Basarabia. Fără a intra prea mult în detalii fac o simplă constatare. În capitala României se strâng mai mulţi participanţi la mitingurile unioniste decât la Chişinău.

Dacă principala opţiune a unioniştilor este reunirea imediată şi necondiţionată a celor două state româneşti pe modelul german, politicienii români, indiferent de ideologie, susţin o reunire a celor două state în cadrul Uniunii Europene, prin integrarea Republicii Moldova în spaţiul unic european. Scopul este, cu siguranţă, unul comun dar abordările sunt diferite deoarece societatea civilă poate exprima deziderate pe care politicienii români încă nu pot sau nu vor să şi le asume.

În ceea ce priveşte exprimarea liderilor celor două curente, cel autonomist maghiar şi cel unionist, diferenţele sunt cu adevărat notabile.

Chiar dacă în ultimii ani unioniştii au devenit mult mai vocali şi au atras de partea lor importante părţi ale societăţii româneşti, subiectul încă nu reuşeşte să depăşească zona de nişă. Sunt câţiva politicieni români care au preluat mesajul, fără a-l transforma însă cu adevărat într-un proiect de ţară. Ca să nu mai vorbesc de politicienii basarabeni care, încă afectaţi de metehnele trecutului, nuanţează şi mai puternic decât cei dâmboviţeni mesajul unionist. Din punctul meu de vedere cea mai mare carenţă, care poate fi corectată în timp, este lipsa unor lideri autentici care să poată purta cu forţă acest mesaj atât în rândul societâţii româneşti de pe ambele maluri ale Prutului cât şi în cancelariile occidentale. Fără aceşti lideri puternici şi carismatici mesajul riscă să râmână în spaţiul obscur  ocupat de ultraşii galeriilorde fotbal  sau în anonimatul dezbaterilor de nişă.

Spre deosebire de unionişti, pseudo-secuii au o structură bine definită de lobby, atât în comunitatea maghiară autohtonă, statul ungar, cât şi în marile cancelarii occidentale şi peste ocean. Acestă reţea produce luări de poziţii, documente, conferinţe, aşa zise studii ştiinţifice, are o argumentare puternică şi vizibilă care generează atât o solidaritate puternică a minoritarilor în jurul conceptului autonomiei cât şi sprijin din partea unor importanţi lideri de opinie europenei şi nord americani.

Timpul va  decide viitorul celor două curente care se vor exprima în stradă în următoarele două duminci.  

Basarabenii, cu un stat suveran şi independent constituit în urma unei mari minciuni istorice concepută şi implementată de URSS, dar fără de ţară, au de partea lor dreptul pâmântului, un drept istoric imposibil de combătut prin raţionamente politicianiste.  

Pseudo-secuii nemulţumiţi de faptul că românitatea i-a prins ca un cleşte în mijlocul ei, vor ţara lor, separata de a celor pe care îi denumesc  ”ocupatori”  şi ” invadatori” în manualele de istorie locală, au de partea lor buna organizare şi susţinerea necondiţionată a unui stat vecin.

Urmează duminicile celor fără de ţară.