Dumitru Iuga:„Emisia a fost oprită la ordin politic!“

Dumitru Iuga, lider al Sindicatului Liber al Televiziunii în 1990, contrazice tot ce a spus Răzvan Theodorescu în dialogul cu „Adevărul“. Dumitru Iuga (67 de ani), lider al Sindicatului Liber al Televiziunii în 1990, vorbeşte despre felul în care s-a oprit emisia la TVR la 13 iunie.

E limpede că decizia abuzivă a fost luată la ordin politic, spune Iuga. Fostul lider sindical îi nominalizează pe Răzvan Theodorescu, preşedinte al Radioteleviziunii în 1990, şi pe Emanuel Valeriu, directorul general al instituţiei în aceeaşi perioadă, drept oamenii-cheie ai lui Iliescu, „plasaţi" special în interiorul Televiziunii.

Teza lui Iuga este că atacatorii Televiziunii au fost golani coordonaţi de Bebe Ivanovici, om de bază al FSN la acea vreme şi unul dintre cele mai sinistre personaje din politica românească postdecembristă. Iuga e convins că episodul opririi emisiei a făcut parte din regia mineriadei de la 13-15 iunie 1990, în care Puterea a tras toate sforile. Dumitru Iuga a fost salariat al Radioteleviziunii din 1968, fiind inginer electronist.

În 1984 a fost condamnat la 12 ani de închisoare sub acuzaţia de complot împotriva orânduirii socialiste. A fost eliberat după şase ani de detenţie în baza unui decret dat de Nicolae Ceauşescu în 1988. L

a 12 decembrie 1989 a fost arestat din nou şi a fost eliberat la 22 decembrie 1989, la scurt timp după fuga cuplului dictatorial. A revenit în Televiziune şi, din 1990, a înfiinţat Sindicatul Liber al Radioteleviziunii despre care spune că stătea „ca un os de peşte în gâtul oamenilor Puterii din Televiziune". Dumitru Iuga a părăsit Televiziunea în 2006 şi în prezent este pensionar.

La 13 iunie 1990 a fost întreruptă emisia la Televiziune.Dumneavoastră unde vă aflaţi, cum au decurs lucrurile, cronologic?

După atacul forţelor de ordine de dimineaţă, spre prânz, „Piaţa Universităţii" s-a refăcut, deşi Marian Munteanu închisese balconul. Am ieşit în oraş să văd ce se întâmplă. Ploua uşor. Am mers către sediul PNŢ, parcă simţeam în aer că ceva nu e în ordine, că se pregăteşte ceva rău. De la PNŢ m-am dus la Universitate, unde l-am întâlnit pe Marian Munteanu - noi ne înţelegeam bine, mai ales fiindcă gândeam politic la fel. Am convenit că ar fi bine ca cei din Piaţă să plece voluntar şi Marian a deschis balconul pentru câteva minute ca să facă apelul, dar n-a fost urmat. Ne-am despărţit îngrijoraţi, am hotărât să ţinem legătura şi, pe la ora 18.00, Marian m-a sunat. Văzuse că la Univerisitate se adunau oameni cu pancarte şi s-a gândit că se pregătesc să plece spre Televiziune - protestele erau deja un obicei consacrat. Mi-a zis să fac tot ce pot să-i opresc să intre în Televiziune. Se mai întâmplase să mai vină manifestanţi, lumea mă cunoştea ca lider sindical. Ieşeam în faţa Televiziunii cu câţiva colegi de nădejde - Doru Drăghici, Gabi Iancu şi alţii din zona tehnică - şi, prin dialog, găseam o soluţie pentru a-i linişti. Speram să-mi iasă şi de data asta.

Când aţi ajuns la Televiziune?

Luasem autobuzul şi nu m-a ajutat, am ajuns târziu, când nu mai era nimic de făcut: curtea Televiziunii era plină, în clădire pătrunseseră oameni. M-am îndreptat spre zona de emisie prin intrarea de la turnul Televiziunii,  apoi am mers pe pasarela care face legătura cu corpul de studiouri. Erau geamuri sparte şi, cam peste tot, civili, mai ales tineri şi bântuiau pe-acolo.

Care era atmosfera la Studiourile 4 şi 5, punctele-cheie?

Ei, aici, lucrurile stăteau puţin altfel: în faimosul hol de la Studioul 4 erau câţiva bărbaţi maturi, bine făcuţi. Ce m-a surprins era că aveau salopete verzi sau albastre. Dar erau şi unii în haine civile, simple. Stăteau rezemaţi de calorifere, fumau şi comentau.

Se putea circula oricum prin Televiziune, dacă tot era aşa de atacată? Aţi fost ameninţat?

Iniţial n-au zis nimic, i-am privit şi eu în treacăt şi, după ce m-am întors, am auzit strigăte în urma mea:  „Uite-l pe Iuga, mă!". La capătul culoarului era o masă compactă de soldaţi care făceau „curăţenie", loveau cu bastoanele tot ce prindeau în cale. Lângă Studioul 4 era un puşti care se încăpăţâna să deschidă uşa metalică cu piciorul. I-am spus să fugă, să nu-l ia la bătaie soldaţii şi a fugit spre pasarelă.

Bebe Ivanovici, acuzat că a coordonat atacatorii din TVR

Pe dumneavoastră de ce vă căutau?

Aveam să aflu peste câţiva ani de la un primar dintr-o comună de lângă Bucureşti că, de fapt, coloana de oameni care venea spre Televiziune la 13 iunie era un grup care avea un mandat precis - rezolvarea lui Iuga şi a Sindicatului Liber. Era considerat răul cel mare din Televiziune! Şi poate aşa şi era pentru oamenii lui Ion Iliescu.

„În Studioul 5 trona Bebe Ivanovici!"

Cine erau soldaţii care „apărau" Televiziunea? Aţi vorbit cu ei?

Au vrut şi să mă atace... Erau sub comanda unui ofiţer. Şi-au dat seama că sunt Iuga, sindicalistul din Televiziune, şi nu m-au bătut până la urmă. Am continuat să merg pe culoar şi am ajuns în dreptul uşii de la Studioul 5.  Mi-am spus numele prin interfon şi mi s-a deschis.

Care au fost primele lucruri pe care le-aţi văzut în Studioul 5?

Regia de montaj era plină de civili. Şi în mijlocul lor trona, în ţinută de campanie, Bebe Ivanovici!

V-aţi dat seama că era oprită emisia?

În studiouri sunt nişte monitoare şi pe ele sunt marcaje luminoase care arată dacă există sau nu semnal. Ei, nu exista! Când m-a văzut, Bebe Ivanovici s-a pus pe înjurat, a încercat şi ceva violenţă, dar l-au oprit colegii mei din regie. M-am dus apoi spre Controlul General şi i-am văzut pe cei de la personalul tehnic comentând ce se petrecea - de lucrat, fără semnal, nu aveau ce să lucreze.

Ce legătură avea Bebe Ivanovici cu ce se întâmpla în Televiziune?

În primul rând, era un om din FSN. Practic, din acel moment, Televiziunea Română a trecut, prin forţă şi pe faţă, sub controlul total al Puterii.

Era prima dată când Ivanovici apărea prin TVR?

Nu. Încă din 22 decembrie 1989 se instalase în biroul lui Petre Constantin de la etajul 11. Şi a rămas acolo până când, nemaifiind necesară prezenţa lui ca revoluţionar, n-a avut încotro şi a trebuit să plece. Dar el îşi propusese şi spera să rămână definitiv în acel birou.

Ce explicaţie aţi găsit pentru prezenţa „atacatorilor" de la Televiziune?

Era limpede: au venit să provoace panică, să distrugă, ca să poată fi justificat tot ce s-a întâmplat ulterior, venirea minerilor şi violenţele. IMGB nu ştiu de unde îi aduna, dar să nu uităm că Ivanovici era un personaj important din structurile FSN!

Cu Răzvan Theodorescu v-aţi întâlnit atunci?

Abia mai târziu, când venea spre Studiouri, să deschidă emisia cu acea „memorabilă" poză de familie...  Politicos, l-am salutat: „Bună seara, domnule preşedinte..."  Nu s-a putut abţine,  mi-a răspuns: „Nu e prea bună domnule Iuga, vă place ce aţi făcut?"

Tehnic, cum s-a întrerupt emisia? 

Semnalul din Televiziune pleca din Studioul 5, prin două cabluri, către sistemul de relee dintr-un loc cunoscut de foarte puţini oameni. Cei care-l ştiau erau fie din conducere, fie din personalul tehnic.

Dar cine era responsabil direct?

Omul-cheie care răspundea de acest loc din partea Securităţii era Stoica Meteleanu, cu numele conspirativ „ Stoicescu". A şi rămas în funcţie până târziu, în timpul lui Tudor Giurgiu.

„Vă daţi seama ce impact au avut «puricii» ăia?"

Cine a decis oprirea emisiei?

Desfid pe oricine afirmă că această oprire a fost impusă prin forţă de către manifestanţi. Să nu uităm că zonele sensibile ale TVR se aflau atunci în Studioul 4, în Studioul 5 şi la Controlul General. Accesul în aceste incinte se făcea numai prin uşi masive din oţel, bine asigurate cu zăvoare, din interior! Deci intrarea aici se putea forţa numai cu explozibil!  Or, civilii intraseră cu voia personalului de acolo, dar cu scopul de a supraveghea, nu de a distruge ceva.

Au oprit emisia cei din conducerea Televiziunii?

Decizia, total nemotivată, a fost luată de Răzvan Theodorescu şi Emanuel Valeriu, în colaborare cu şeful de atunci de la Ministerul Comunicaţiilor.

Răzvan Theodorescu spune că nu a dat ordinul, deşi s-a gândit la această măsură.

Atunci să spună cine l-a dat! Emisia a fost întreruptă de Ministerul Comunicaţiilor şi Răzvan Theodorescu ce-a făcut în condiţiile astea? A ieşit pe post şi a spus că Televiziunea a fost în pericol şi de aceea a fost întreruptă emisia. Putea să spună: „Stimaţi telespectatori, nu am întrerupt noi emisia, a fost întreruptă de la Ministerul Comunicaţiilor, a fost rasă". De ce n-a spus asta? Ministerul a colaborat foarte bine cu oamenii lui Iliescu, aşezaţi peste tot. Emisia a fost oprită la ordin politic!

„Programul televiziunii era subordonat Puterii"

Ce însemna întreruperea emisiei pentru telespectatori?

Vă daţi seama ce impact au avut „puricii" ăia pe toate televizoarele din ţară? Oamenii s-au gândit: televizoarele au murit, la Bucureşti e orgie... Au reuşit să pună mâna pe Televiziune contrarevoluţionarii ăia din Piaţa Universităţii! Deci s-a creat această psihoză la nivel naţional. Încă o dată spun: emisia nu trebuia întreruptă. Puteau să bage orice pe post: un film, muzică simfonică. Golanii lui Ivanovici au spart şi ei nişte geamuri, asta nu neg, or fi urcat şi la Theodorescu, la etajul 11, dar nu au putut să ameninţe să se oprească emisia. Şi dacă, să spunem, ar fi leşinat ăia prin studiourile 4 şi 5 şi nu mai avea cine să intre pe post, tot se putea pune mira.

A fost o formulă de diversiune, pregătind venirea minerilor la Bucureşti?

Se simte asta chiar şi din discursul lui Iliescu, apelul către „oamenii de bine". Minerii erau pregătiţi să vină la Bucureşti.

Cum arătau lucrurile în Televiziune la 14 iunie 1990?

Atmosfera era ostilă, multă lume mă considera pe mine vinovat de cele întâmplate. Dar, mai important, se vede că tot programul Televiziunii din ziua aceea a fost subordonat comandamentului politic impus în seara precedentă. Iar pe după-amiază au apărut şi nişte  mineri la Televiziune, la poarta Pangratti. Şi întrebau: „Unde e Iuga?" Dar de intrat în Televiziune n-au intrat.

„M-am întâlnit conspirativ cu Theodorescu în Parcul Herăstrău"

La 22 decembrie 1989, Răzvan Theodorescu se afla printre „revoluţionarii“ de la Televiziune Foto: Agerpres

Despre numirea lui Răzvan Theodorescu preşedinte al Radioteleviziunii ce ştiţi?

Conducerea Televiziunii, la vârf, era numită printr-un decret de către Ion Iliescu. Primul preşedinte a fost Aurel Dragoş Munteanu. Şi a plecat la insistenţele Sindicatului Liber. Am avut o întâlnire la Palatul Victoria - era şi Iliescu, era şi Roman, era şi Mircea Dinescu - şi am cerut ca preşedintele Televiziunii să nu fie un om marcant al FSN. Şi-mi amintesc de-o replică a lui Dinescu: „Băi, ce s-o mai frecăm atâta? Să demisioneze Dragoş Munteanu acum şi gata!". Asta a fost tot şi a şi plecat!

Venirea lui Răzvan Theodorescu cum vi s-a părut?

O manevră foarte abilă a lui Ion Iliescu, pentru că îl scosese pe Răzvan Theodorescu ca mare disident şi persecutat politic de fostul regim - aşa l-a „plantat" în Televiziune. Iar Emanuel Valeriu a fost adus ca un colaborator asiduu al postului Europa Liberă.  Acestea au fost construcţii foarte abile ale Securităţii.

Aţi vorbit cu Theodorescu imediat, la venire, despre soarta Televiziunii?

Da, de fapt, interesant este că am încercat să mă înţeleg cu Theodorescu - nu ştiam atât de multe pe atunci - şi m-am văzut conspirativ cu el, la scurtă vreme după ce fusese numit preşedinte. Eu eram şef al Sindicatului Liber. Şi ne-am întâlnit în Parcul Herăstrău. Să ne fi văzut pe amândoi pe o băncuţă, Theodorescu purta o pălărie, să nu cumva să ne audă cineva sau să înregistreze ceva!

Despre ce aţi discutat?

Am încercat să clarificăm relaţia dintre Televiziune şi Sindicat: vrem aceleaşi lucruri cu Televiziunea? Theodorescu mi-a povestit disidenţa lui. Ne-am despărţit în ideea că o să colaborăm, că ne putem înţelege. Era Televiziunea Română Liberă, nu? Atunci, să fie într-adevăr TVRL! Dar s-a dovedit că a fost doar o prosteală, iar lucrurile s-au stricat de tot în scurtă vreme.

Şi care era relaţia dintre dumneavoastră?

Era că dacă Dumitru Iuga zicea „Da", Răzvan Theodorescu trebuia să spună „Nu!". Eram într-o dispută permanentă, dar nu eram duşmani. Pe problemele de fond ne înţelegeam foarte greu. De exemplu, cum discutam despre Piaţa Universităţii: „Mai transmiteţi ceva!" Şi el: „Dar ţi-am dat şi aseară!". „Ce-ai dat? Dă şi nişte imagini să vadă oamenii ce se vorbeşte în balcon!". Şi suna la „Actualităţi" şi le zicea să mai pregătească trei minute de emisie.

Imagini care erau clar manipulatorii.

O să râdeţi, dar mă mulţumeam şi cu asta, decât să nu dea nimic.

În 1990 şi în 1991 aţi făcut greva foamei de mai multe ori. Ce cereaţi şi ce aţi obţinut?

Cu greva foamei aveam experienţă din puşcărie. Pentru mine era ca şi cum ar fi fost o bagatelă să stau vreo câteva zile nemâncat prin Televiziune. Au fost cam o sută de zile de greva foamei până când Televiziunea a intrat în legalitate. Cea mai lungă a fost o grevă de vreo 23 de zile. Dar nu făceam grevă cum fac ăştia acum, făceam greva foamei ca lumea - adică nu mâncam! Recunosc, beam cafea şi fumam. Tot timpul a avut efect, e drept, stăpânii erau tot stăpâni în Televiziune, dar nu le-am permis niciodată să încalece Sindicatul Liber definitiv. M-am tot chinuit să avem o lege, să nu mai fie numit preşedintele Televiziunii politic. Sigur că n-am reuşit chiar ce îmi doream eu, dar un pas în faţă tot s-a făcut. Ca să nu mai vorbesc de înfiinţarea altor sindicate care să-l boicoteze pe cel Liber: primul a fost înfiinţat chiar de Emanuel Valeriu! Cu timpul se ajunsese ca în Televiziune să fie 13 sindicate! Făceau ce făceau şi cu partidele politice, urmau deviza „Dezbină şi stăpâneşte!"