Eroii

Zburând către Oradea, ca să preleveze un ficat de la un pacient aflat în moarte cerebrală, spre a salva o viaţă din Bucureşti, patru medici s-au prăbuşit cu avionul în Munţii Apuseni. Ca prin miracol, au scăpat cu viaţă.

Fascinată de curajul dezinvolt al mentorilor ei, Aura Ion, studentă la Institutul de Medicină Militară din Bucureşti, a hotărât să le calce pe urme. În afară de pilotul Adrian Iovan, tânăra fost singurul cadru medical al echipajului care a murit la datorie.

Lăsând la o parte tragismul situaţiei, gândul mi s-a întors la apelativele nedrepte şi meschine care le-au fost adresate în ultimul timp membrilor respectivei bresle. Acum, fără izmeleni ipocrite!, cine ar mai îndrăzni să lipească pe obrazul acestor eroi zburători eticheta dâmboviţeană „nişte şpăgari ordinari”? Cred că e momentul pentru câteva nuanţări ale chestiunii.

Din cauza risipei inutile de energie, extrema nocivitate stă în comunicările reziduale. Cel mai adesea, acestea sunt consecinţa comerţului de idei în care unul dintre parteneri nu ştie sau nu vrea să asculte. Pe anumite intervale sau de la un capăt la celălalt. Astfel se interzice dialogul, ei vorbesc civilizat, pe rând, însă unul e surd cu intenţie. Sunt emise, de fapt, două monologuri paralele şi, deopotrivă, inutile. Însă ţăndările de adevăr şi de bune intenţii rămân suspendate în eter. Din când în când, ele se întorc ca nişte enclave de speranţă în alte conversaţii, unde ar putea căpăta semnificaţie. Până când se transformă în stereotipuri de gândire. Chiar dacă provoacă istoviri, chiar dacă nu schimbă nimic.

Stereotipă e azi orice discuţie despre asasinarea premeditată a sistemului de învăţământ din România. După cum banală este orice referire la tragedia din medicină. O ţine încă în picioare sunt doar cutumele, care nu au lăsat să se deterioreze iremediabil relaţiile dintre medic şi pacient.

Sarabandele mediatice cu doctori arestaţi pentru o bancnotă scoasă, ca la circ, din buzunarul halatului agăţat în cuier sunt greţoase şi umilitoare. S-a mai spus: trebuie condamnată condiţionarea actului medical de primirea aşa ziselor “foloase necuvenite”. Toată lumea a căzut de acord asupra acestui fapt. Dar iată: deşi sunt un om destul de trăit, deşi am colindat holurile spitalelor purtând grija altora, nimeni nu mi-a cerut plicul de la obraz şi nu mi-a întors spatele dacă nu l-a primit. Ca să nu mai zic de cazurile în care am fost refuzat cu fermitate. Da: am văzut medici care devin periculoşi din stânjeneală!

Şi asta s-a mai spus: la suferinţă, nu din căciuleală dă bani românul, ci din frica de durere, de moarte şi din grija de sine. E vorba despre proiectarea unei suprasiguranţe peste jurământul lui Hipocrat. Aceea conform căreia, din cauza rutinei sau a rătăcirii de moment, nu cumva se va sări vreo etapă, nu se va uita vreo meşă între vene, nu se va cresta în patru vreun mădular. Ca să nu-i stea mintea la preţul pătrunjelului sau la cel al benzinei celui care mânuieşte bisturiul prin pântec. Măcar cât timp eşti tu sau copilul tău sub tăiş.

Alte motive au micile favoruri: de a sări rândul, ca la alimentară, de a căpăta o rezervă cu un singur pat, de a fi privit cu o bunăvoinţă profesională mai accentuată, de a trimite pe cineva după ziare şi sucuri.

Eu cred că, mai degrabă, şpăgile date medicilor sunt o formă de solidaritate. Un ajutor social. Pe care îl alocăm, cu o reverenţă, mai întâi, nouă înşine.