Eroi mai puţin amintiţi de Ziua Unirii
0
An de an, discursurile despre Unire fac trimitere doar la artizani celebri ai întregirii ţării: Regele Ferdinand şi Regina Maria, Ion I.C Brătianu, Iuliu Maniu. Evident, ei au fost arhitecţii actului de mare însemnătate, dar pe care nu l-au făcut, însă, singuri. Să vedem şi câţiva constructorii care au pus cărămidă peste cărămidă pentru Unire.
Iuliu Hossu
S-a născut la 30 ianuarie 1885, comuna Milaş, comitatul Cluj şi a murit la 28 mai 1970 la Bucureşti. A început studiile în satul natal, numit în vremea aceea Milaşul Mare, apoi la gimnaziul lutheran din Reghin, la liceul romano-catolic (clasa a IV-a), la Târgu Mureş, iar clasele a V-a - a VIII-a, la liceul confesional greco-catolic din Blaj. În 1904 şi-a început studiile teologice. În 1906 a primit titlul de doctor în Filosofie, iar în 1910 cel de doctor în Teologie. În ultimul an de studii, la 27 martie 1910, a fost hirotonit preot de episcopul Vasile Hossu.
În anul 1914, anul începutului Primului Război Mondial, a fost prezent pe front, în calitate de preot militar în armata austro-ungară, unde a alinat suferinţele soldaţilor răniţi aflaţi în spitale şi a săvârşit slujbele de înmormântare pentru cei morţi. La 3 martie 1917, pe când încă era preot militar, a fost numit episcop în scaunul rămas vacant al Episcopiei de Gherla, ca urmare a decesului episcopului Vasile Hossu. La 1 decembrie 1918, în faţa Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, episcopul greco-catolic Iuliu Hossu s-a îmbrăţişat cu episcopul ortodox Miron Cristea, spunând următoarea frază memorabilă:
Pe cum ne vedeţi azi îmbrăţişaţi frăţeşte, aşa să rămână îmbrăţişaţi pe veci toţi fraţii români!
În încheiere, episcopul Iuliu Hossu a fost cel care, din însărcinarea Marelui Sfat Naţional Român, a dat citire Declaraţiei de la Alba Iulia, în faţa celor 100.000 de participanţi. Episcopul Iuliu Hossu, alături de alţi trei fruntaşi ardeleni (episcopul ortodox Miron Cristea - viitor patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Alexandru Vaida-Voievod şi Vasile Goldiş) au dus la Bucureşti Declaraţia de Unire, în Parlamentul României. Cu acest prilej, Episcopul Iuliu Hossu a spus:
Dacă pentru strămoşii noştri romani toate drumurile duceau la Roma, pentru noi, românii ardeleni, toate drumurile duc la Bucureşti. Acesta este Sionul Neamului Românesc...
Tot Iuliu Hossu a fost cel care i-a înmânat Actul Unirii Regelui Ferdinand I al Românilor. După 1948, pentru că s-a opus prigoanei comuniste împotriva greco-catolicilor, obligaţi să revină la ortodoxie, episcopul a fost arestat la domiciliu şi apoi întemniţat la Sighet şi Curtea de Argeş. În cele din urmă a avut domiciliu forţat la Mănăstirea Căldăruşani. A murit în 1970, la Spitalul Colentina. Ultimele sale cuvinte au fost: “Lupta mea s-a sfârşit, a voastră continuă”
Miron Cristea
Patriarhul dr. Miron Cristea s-a născut la 18 iulie 1868, în oraşul Topliţa (astăzi în judeţul Harghita), într-o familie de ţărani români şi a primit la botez prenumele Ilie. După mamă, provenea dintr-o familie greco-catolică. A făcut studiile la Gimnaziul săsesc din Bistriţa (1879 - 1883), la Gimnaziul grăniceresc din Năsăud (1883 - 1887) şi apoi la Institutul Teologic din Sibiu (1887 - 1890).
Prin activitatea sa de sprijinire a emancipării românilor din Austro-Ungaria, Cristea s-a impus încă din tinereţe atenţiei generale şi astfel a fost ales, la 21 noiembrie/3 decembrie 1909, episcop al Caransebeşului. A fost hirotonit arhiereu la 3 mai 1910, fiind instalat în scaun la 25 aprilie/8 mai 1910. În această calitate, a apărat şcolile confesionale româneşti din Banat de încercările guvernului ungar din Budapesta de a le desfiinţa. Însă, a semnat alături de ceilalţi episcopi români ortodocşi transilvăneni, conduşi de mitropolitul Vasile Mangra de la Sibiu, în 1916 (la intrarea României în război, împotriva Puterilor Centrale), acea circulară prin care au trimis blestemul asupra oştirii românilor din Vechiul Regat care au cutezat să atace Ungaria, ţara-mamă a românilor ardeleni!!!
La sfârşitul primului război mondial, Cristea a participat, ca episcop al Caransebeşului, alături de episcopul unit Iuliu Hossu, la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, dând actului unirii binecuvântarea Bisericii creştine.
Odată înfăptuită Marea Unire din 1918, episcopul Miron Cristea a făcut parte din delegaţia românilor transilvăneni care a prezentat actul unirii la Bucureşti. Ca recunoaştere a meritelor sale în procesul unificării, Cristea a fost ales de Marele Colegiu Electoral, la 18/31 decembrie 1919, să ocupe scaunul (rămas vacant) de mitropolit primat al Bisericii din România întregită. Învestitura şi înscăunarea au avut loc a doua zi.
Ca lider naţional român şi militant pentru unificarea teritorială a României, patriarhul Cristea a fost numit senator, regent (20 iulie 1927 - 8 iunie 1930) şi, în cel din urmă an al vieţii, în împrejurări deosebit de grele, prim-ministru, între 10 februarie 1938 şi 6 martie 1939, dată la care a murit. Decesul a survenit la Cannes (Franţa), unde plecase pentru tratament medical. Trupul neînsufleţit al patriarhului a fost înmormântat în Catedrala Patriarhală din Bucureşti.
Alexandru Vaida-Voievod
S-a născut la 27 februarie 1872, în Bobâlna , şi a murit la 19 martie 1950, Sibiu. S-a născut într-o familie românească veche şi bogată care se înrudea cu mari personalităţi politice şi bisericeşti din trecutul Transilvaniei, cu episcopii greco-catolici Ioan Bob şi cu Ioan Lemeni urmaşul acestuia, iar bunicul său era Alexandru Bohăţel, participant la revoluţiei de la 1848. Strămoşii săi erau din Gîrbou şi fuseseră înnobilaţi la 15 noiembrie 1627 de către principele Transilvaniei, Gabriel Bethlen, motiv pentru care şi-a adăugat la nume titlul de Voevod. A fost fiul lui Dionisie Vaida, participant la mişcarea naţională a românilor transilvăneni, pe care a sprijinit-o material şi moral, iar vărul său primar, preotul Gavril Vaida, a fost bunicul mamei lui Corneliu Coposu. Şcoala primară a urmat-o la Cluj, iar liceul la Bistriţa şi Braşov unde s-a format intelectual într-un mediu german, fapt care i-a permis înscrierea la Facultatea de Medicină din cadrul Universităţii din Viena.
Alexandru Vaida-Voevod a avut o contribuţie deosebit de importantă la înfăptuirea Unirii Transilvaniei cu România. Pe 29 septembrie/12 octombrie 1918, la Oradea s-au desfăşurat lucrările Comitetului Executiv al Partidului Naţional Român (care avea să devină PNŢ). În cadrul acestora s-a hotărât ca naţiunea română din Austro-Ungaria, „liberă de orice înrâurire străină”, să-şi aleagă „aşezarea ei printre naţiunile libere”. Rezoluţia Comitetului Executiv a fost citită de către Alexandru Vaida-Voevod în Parlamentul din Budapesta pe 5/18 octombrie. Pe 1 decembrie 1918, a participat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, unde cei 1228 de delegaţi aleşi ai românilor „din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească” au votat Rezoluţia Unirii care „decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România”. După acest eveniment istoric, Vaida devine membru al Consiliului Dirigent, pentru a pregăti unificarea administrativă cu Vechiul Regat şi s-a numărat între cei patru delegaţi ardeleni (alături de Vasile Goldiş, respectiv episcopii Iuliu Hossu şi Miron Cristea) care au adus regelui Ferdinand I Rezoluţia Unirii pentru a fi ratificată.
În primele luni ale anului 1919, Vaida-Voievod este primit în loja masonică intelectuală „Ernest Renan. La 21 iunie 1923, Vaida-Voievod a fost ales Membru Emerit al Suveranului Sanctuar al României (cu gradul 33), iar în 1928 a fost ales Mare Orator Adjunct.
La 1 decembrie 1919, noul guvern este alcătuit sub conducerea lui Alexandru Vaida-Voevod, vicepreşedinte al PNR, în timp ce Iuliu Maniu şi-a păstrat funcţia de preşedinte al Consiliului Dirigent. Pe 29 decembrie, Parlamentul ratifică legile prin care se consfinţea Marea Unire .Pe 10 ianuarie 1920, primul ministru a fost nevoit să plece în străinătate pentru a obţinea recunoaşterea internaţională a actelor unirii. Astfel, el nu şi-a mai putut exercita prerogativele, iar în locul său a rămas Ştefan Cicio Pop.
Ştefan Cicio-Pop
S-a născut la 1 aprilie 1865,în comuna Şigău (Cluj) şi a murit la 16 februarie 1934, în comuna arădeana Conop. A fost jurist şi om politic român, membru al PNR şi mai apoi al PNŢ, deputat român în Parlamentul de la Budapesta, participant activ la Marea Unire din 1918, vicepreşedinte al Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, membru al Consiliului Dirigent deţinând portofoliul apărării. Minstru de Stat pentru Transilvania, în Guvernul Alexandru Vaida-Voievod (5 decembrie 1919 - 12 martie 1920) precum şi funcţia de ministru de externe (9 ianuarie – 13 martie 1920) în acelaşi guvern. În cursul guvernărilor Iuliu Maniu a deţinut funcţia de Preşedinte al Adunării Deputaţilor (23 decembrie 1928-30 aprilie 1931 şi 10 august 1932-18 noiembrie 1933).
Ştefan Cicio Pop s-a născut în comuna Şigău de lângă Dej, judeţul Cluj, la 1 aprilie 1865. Rămas orfan de mic copil a fost adoptat şi crescut de către un unchi al său, Vasile Pop din Gherla. Şcolile primare le-a făcut la Dej, liceul la Dej şi Sibiu. A urmat cursurile universitare la Budapesta şi Viena. După ce a obţinut diploma de avocat, în anul 1891, s-a stabilit la Arad.
Deja ca tânăr avocat a participat la Conferinţa de la Haga unde a susţinut cauza românilor din Ardeal în faţa ungurilor. În procesul Memorandiştilor a fost unul din cei mai importanţi apărători. A fost un temut susţinător al cauzei ţăranilor din Arad şi un avocat al apărării în procesele de presă înaintate românilor de către stăpânirea maghiară de atunci. La vârsta de 30 de ani va debuta şi în viaţa politică, fiind ales deputat reprezentant al naţiunii române în Dieta ungară.
În dimineaţa zilei de 31 octombrie s-a format Consiliul Naţional Român din 6 socialişti români şi 6 reprezentanţi ai Partidului Naţional Român. La începutul lunii noiembrie, Consiliul Naţional Român Central şi-a stabilit sediul în oraşul Arad, în locuinţa lui Ştefan Cicio Pop, care era şi preşedintele noului organ politic ce a condus întreaga luptă din Transilvania pentru desăvârşirea statului naţional unitar român.
Vasile Goldiş
S-a născut la 12 noiembrie 1862, în satul Mocirla, tată fiind-i Isaia Goldiş, preot în Mocirla, Seleuş şi Cermei şi mamă Floarea, fiică a preotului Ioan Cornea din Răpsig. Între anii1873-1881, este elev al Liceului Teoretic din Arad pe care îl absolvă ca şef de promoţie, remarcîndu-se cu aptitudini deosebite pentru istorie, literatură şi filozofie.
La 1 octombrie 1881 se înscrie şi urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filozofie, cu bursă din partea Episcopiei Ortodoxe Române din Arad, la Universitatea din Budapesta (1881-1882 şi 1884-1885) şi la Universitatea din Viena (1882-1884). În anii studenţiei la Budapesta şi Viena activează în cadrul societăţilor studenţilor români Petru Maior şi România Jună. În 1893, devine membru al Partidului Naţional Român şi colaborator activ al ziarului “Tribuna” din Sibiu.
La 10 ianuarie 1905 cere să fie abandonată tactica rezistenţei pasive faţă de politica oficială promovată de guvernele de la Budapesta şi Viena faţă de români şi să fie înlocuită cu o tactică activă, elastică, care să ţină cont de conjunctură şi de sarcinile imediate ce stăteau în faţa poporului român din Transilvania, în cadrul conferinţei Partidului Naţional Român.
Între anii 1906-1910, în calitate de deputat în parlamentul maghiar pentru circumscripţia Radna, a intervenit de numeroase ori împotriva diverselor legi asupritoare de naţionalităţi.
Împreună cu Emanoil Ungureanu şi Ioan Mihu, redactează un memoriu pe care acesta din urmă îl înaintează guvernului maghiar la 13 septembrie 1910 din partea Partidului Naţional Român, ca răspuns la propunerile de tratative ale acestuia.
Diferenţele de opinii faţă de tratativele cu guvernul maghiar creează în jurul anilor 1910-1911 grave disensiuni în cadrul Partidului Naţional Român având ca rezultat conturarea a două orientări diferite în problema formelor pe care este necesar să le îmbrace lupta de emancipare naţională: orientarea radicală susţinută în general de membrii tineri ai partidului grupaţi în jurul ziarului ”Tribuna”, în frunte cu Octavian Goga, Ilarie Chendi, Onisifor Ghibu, Sever Bocu ş.a. şi cea moderată reprezentată de membrii mai vârstnici ai partidului. Vasile Goldiş face parte, mai întâi, din grupul intransigenţilor, apoi realizând că un conflict ar putea avea consecinţe ireparabile asupra activităţii partidului, adoptă o atitudine de compromis între cele două orientări încercând alături de Aurel Lazăr, Ioan Suciu, Vasile Lucaciu şi Ştefan Cicio-Pop să menţină unitatea de acţiune a românilor ardeleni.
În aceste condiţii primeşte să conducă ziarul “Românul” fondat la Arad de la 1 ianuarie 1911, care după încetarea apariţiei în martie 1912 a ziarului “Tribuna” a devenit cartierul general al luptei politice româneşti, pregătind Unirea cea mare, anunţând pe orice cale prăbuşirea iminentă a Imperiului Austro-Ungar.
Fiind director al ziarului, refuză semnarea declaraţiei de fidelitate faţă de guvernul contelui Tisza în condiţiile intrării României în război împotriva Austro-Ungariei. Acest act a fost calificat de către autorităţile maghiare drept atitudine duplicitară şi lipsită de patriotism şi a determinat suspendarea, în martie 1916, a ziarului Românul care va reapărea abia în preajma actului unirii de la Alba Iulia. La 1 decembrie 1918, Vasile Goldiş rosteşte la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia celebrul său discurs în care relevă asuprirea naţională şi socială exercitată de-a lungul veacurilor asupra românilor din Transilvania şi Banat, subliniind perenitatea acestora în condiţii vitrege, inevitabilitatea dezmembrării monarhiei austro-ungare, a eliberării popoarelor asuprite şi a constituirii pe ruinele acesteie a unor noi state naţionale.
În perioada interbelică Vasile Goldiş a făcut parte din guvernele de la Bucureşti conduse de I.C. Brătianu (1918-1919), Artur Văitoianu (1919-1920), Alexandru Averescu (1920-1926), a fost ales deputat al Partidului Naţional Român în circumscripţiile Radna (1919), Pecica şi Ineu (1922).
La 2 mai 1926, în cadrul congresului Partidului Naţional Român convocat la Sibiu din iniţiativa lui Vasile Goldiş, este ales preşedinte al partidului şi declară rupte relaţiile cu Iuliu Maniu. Mâhnit de nedreptăţile sociale, de corupţia şi de ambiţiile oamenilor politici se retrage, la scurt timp, din viaţa politică şi se dedică activităţilor culturale. Între anii 1923-1932, deţine funcţia de preşedinte al societăţii ASTRA.
Şi-a trăit ultimii ani la Arad, unde încetează din viaţă la 10 februarie 1934, după o viaţă închinată marelui ideal de făurire al României. I s-au organizat funerariile naţionale şi în ziua înmormântării s-a instituit doliu naţional.
Aurel Vlad
S-a născut la 25 ianuarie 1875, Turdaş, lângă Orăştie, şi a murit la 2 iulie 1953. Prin mama sa, era nepot al lui Gheorghe Bariţiu. A urmat şcoala primară şi apoi Liceul Reformat maghiar "Kún" din Orăştie, obţinând în toate clasele cele mai bune rezultate. Avea înclinaţie spre matematici şi limba latină. Printre dascălii săi s-a numărat şi Elie Cristea, viitorul Patriarh al României întregite. A continuat să studieze Dreptul la Budapesta, profesând apoi ca avocat în Deva şi Orăştie.
A fost avocat, doctor în drept, promotor al Unirii din 1918, membru în Consiliul Dirigent, membru al Partidului Naţional Român şi apoi fondator şi fruntaş al P.N.Ţ., a fost ministru de finanţe al României în anii 1919-1920, ulterior ministru al Cultelor şi Artelor. Prin mama sa, era nepot al lui Gheorghe Bariţiu.
A fost al doilea director al Băncii "Ardeleana" şi director şi proprietar al ziarului "Solia Dreptăţii" din Orăştie.
Participând la alegerile parlamentare, Aurel Vlad, a pătruns ca deputat în Parlamentul de la Budapesta, în anul 1903 în urma victoriei asupra candidatului oficial al guvernului, la Dobra.
Aurel Vlad a jucat un rol deosebit în revoluţia din toamna anului 1918, fiind ales preşedintele Consiliului Naţional Român din Orăştie. În urma Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, Aurel Vlad a fost ales membru în Consiliul Dirigent, repartizându-i resortul finanţelor.
A fost arestat de Securitatea din Sibiu în noaptea de 5/6 mai 1950, la vârsta de 75 ani, a fost adus la Închisoarea Sighet la 7 mai, fiind „internat” pe timp de 24 luni. Ulterior a fost încadrat în Decizia M.A.I. nr. 334/1951. Deşi murise deja în penitenciarul Sighet la 2 iulie 1953, conform Deciziei M.A.I. numărul 559 din 6 august 1953, pedeapsa i-a fost majorată cu 60 de luni. A fost declarat Cetăţean de Onoare al Orăştiei (post - mortem).
Aurel Lazăr
S-a născut la 5 august 1872, în Oradea, şi a murit la 18 noiembrie 1930. A fost un avocat, membru al Partidului Naţional Român, participant la Marea Unire şi membru al Marelui Sfat Naţional Român din Transilvania, membru alConsiliului Dirigent al Transilvaniei şi deţinător al Resortului Justiţie, deputat de Bihor şi vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor, membru fondator al Uniunii Avocaţilor din România, preşedinte al PNŢ Bihor, primar al municipiului Oradea.
Se încarcă comentariile...
