Eu sunt de vină!

Trei zile cumplite. Pline de tristeţe, de sentimente de neputinţă şi compasiune, dar mai ales de revoltă. Revoltă împotriva propriului eu. Sunt vinovat, ăsta e adevărul. N-are rost să mă mint. Sunt V-I-N-O-V-A-T.

Vinovat că mă comport ca o vită. Stau şi belesc ochii pe ştiri, pe site-uri, pe reţele de socializare. Apoi comentez, vezi doamne doct. Îmi dau cu părerea, sunt supărat pe oameni politici, pe sisteme, pe mentalităţi. Şi gata, m-am răcorit. Am bătut câmpii şi trăiesc cu impresia că am rezolvat ceva.

Vinovat  că sunt un dobitoc. Mă îngrozesc de corupţia, de hoţia, de lipsa de scrupule vărsate zi de zi, ceas de ceas, în toată mass media. Şi ce fac în privinţa asta? Păi...nimic. Mă comport ca şi cum totul ar fi un destin implacabil. Eu sunt mic, ce pot să fac eu. Gândire de laş, de nevolnic.

Vinovat că sunt nedemn de cei dinaintea mea. Care şi-au dat viaţa pe câmpuri de luptă, prin închisori, la Revoluţie, în mineriade, pentru ca eu să mă uit ca o loază la ce se întâmplă cu ţara mea, cu poporul meu şi să-mi curgă salivă din gură. 

N-am nicio scuză: ştiu bine ce ar trebui să fac. Să las la o parte dansul pinguinului, marşul tăcerii şi să ascut lama de la brici, vorba cântecului. Să-mi cioplesc o bâtă, să-mi pregătesc un cocktail Molotov. Că o viaţă am şi-o demnitate. Au ştiut-o până şi ţăranii la 1907. Dar n-am curaj. Sunt un nenorocit.

Degeaba mă doare şi mă simt ca şi cum mi-aş fi pierdut fraţii şi surorile. Sunt VINOVAT!