Fabule europene. Bocetele Franţei
0
Zilele acestea Franţa şi-a plâns, republican şi popular, doi oameni, două personalităţi şi până la urmă două simboluri. Scriitorul Jean d’Ormesson şi rockerul Johnny Hallyday au murit la o zi diferenţă, amestecând halucinant elitele şi masele: academicianul literat a fost omagiat ca un erou al republicii la Invalides, starul trubadur a fost prohodit pe Champs-Élysées de sute de mii de fani. „Un récit national“.
Exerciţiu dificil, amestec subtil de patetism şi sobrietate, la căpătâiul amândurora, şi de fapt la cârma mulţimilor, preşedintele Emmanuel Macron a ţinut câte un discurs – program. Sau dacă vreţi, a făcut Franţei un portret după chipul şi asemănarea figurilor plecate, investite academic şi popular cu cele mai luminoase calităţi pe care un lider de ţară şi le-ar dori la supuşii săi care l-au ales.
Cu Jean d’Ormesson a murit un „nemuritor“. Academician, scriitor, jurnalist francez de o excepţională carismă, ca autor a fost publicat încă din timpul vieţii în exclusivista colectie a Gallimard, Bibliothèque de la Pléiade. S-a născut în 1925, a copilărit în castelul familiei materne Saint-Fargeau şi a peregrinat după tatăl ambasador, inclusiv în România anilor 1930, ale cărei zăpezi peste codrii Bucovinei le-a evocat în pagini luminoase şi ataşante. A fost director al cotidianului Le Figaro între 1974 şi 1977, a scris peste 10 cărţi, cu un succes care a început târziu dar a impus definitiv un stil: une marque de fabrique Jean d'O, amestec de erudiţie şi feel good, dozaj alchimic de experienţă proprie şi de admiraţie a altor spirite. Briliant în arta conversaţiei, abonat al platourilor de televiziune, un intelectual de dreapta iubit (aproape) de toată lumea, paradoxal confident al socialistului François Mitterand în ultimii ani ai acestuia, şi cel care a forţat uşile Academiei Franceze pentru a face loc primei femei academician a Franţei, Marguerite Yourcenar.
Altfel, nu o dată l-am putut auzi pe Jean d'O autopersiflându-se, ştiind exact măsura talentului, „surfait“ de expunerea mediatică. Din punctul meu de vedere el a scris o singură carte, la nesfârşit, reluată şi autopastişată până la saturaţie, cu graţie şi jubilaţie. Un chip al Franţei magnetice, aliaj de galanterie, erudiţie şi lejeritate, de splendoare a limbii franceze şi de fermecătoare la vie en rose. În spectacolul lumii, făcut din paiete şi profunzimi la fel de gratuite în ordine literară, e loc şi pentru un scriitor nemediatic precum Modiano şi pentru efervescentul Jean d'O. Un charmeur cu ochi albaştri şi verbul viu, Franţa a pierdut pe 5 decembrie 2017 un spirit luminos şi n-a făcut altceva decât să-l aşeze mai bine într-un panteon al figurilor mitice încă din timpul vieţii. Jean d'Ormesson avea 92 de ani.
Presărat abundent cu nume de scriitori şi esteţi ai cuvântului, discursul preşedintelui Macron în curtea Invalizilor la căpătâiul lui Jean d Ormesson e de fqpt un omagiu adus Franţei literare, splendorii limbii franceze, gratuităţii literaturii, bucuriei de a fi, în lume, prin idee şi prin cuvânt. Nu excelenţa literară a defunctului e în discuţie (despre care nimeni de altfel n-a scris vreun studiu, deşi academicianul a fost deja publicat în Pleiade in timpul vieţii) ci ideea de popularitate a unei figuri literare, de prestigiu al dimensiunii literare a unei naţiuni. Un chip al Franţei, (pentru mulţi reacţionar şi arogant), pe care Macron îl admiră şi îl proiectează omagial ca valoare republicană de elită.
Johny Hallyday s-a stins din viaţă pe 6 decembrie, la 74 de ani. Ultimul concert l-a dat pe Champs-Élysées ieri, 9 decembrie, când sute de mii de francezi au cântat în locul său "Quelque chose de Tennesee" şi "Qu'est-ce qu'elle a, ma gueule". Circulă cifre halucinante, între 500 000 şi 1 milion de francezi ar fi luat cu asalt cel mai râvnit bulevard al lumii, flancaţi de odăjdiile ca de ceară ale copacilor-lumânări de pe Champs-Élysées. Presa plusează halucinaţia şi compară funeraliile populare pentru starul rock cu omagiul mulţimii la moartea lui Victor Hugo, în 1885.
Acolo unde se adună mulţimi electrizate de emoţie e vorba tot timpul şi de „un récit national“.
Johnny Hallyday a fost trubadurul iubirii şi al revoltei, un star blues şi rock care lasă în imaginarul colectiv al francezilor 1000 de cântece şi 50 de albume. S-a născut în 1943 , a fost crescut de părinţi de împrumut – un tată american - , a fost un timid monosilabic care a devenit une bête de scène, primul tânăr care s-a pus în genunchi în faţa publicului, primul care a introdus în Franţa ritmurile rock, subjugând masele : 8 milioane de telespectatori i-au intonat narcotic refrenele la concertul din faţa Turnului Eiffel cu deja 17 ani în urmă.
Lui Emmanuel Macron îi ies bine patetismele. În faţa mulţimii reunită de un idol popular, preşedintele Franţei a vorbit în discursul său din faţa bisericii Madeleine din Paris despre o „renaştere multiplă”, şi despre „energiile care fac un popor”. Preşedintele care s-ar fi vrut scriitor l-a citat, cum altfel, pe Victor Hugo: parcursul lui Johnny simbolizează un destin francez, purtat de „une force qui va”, o forţă vie. Un chip al Franţei, popular în toate mediile ei, (în Franţa care se trezeşte devreme şi în fantasmata Franţă a unei la vie en rose) , pe care Macron îl proiectează omagial ca valoare republicană de masă.
Ce melodie! „Que je t'aime, que je t'aime“ - nu există declaraţie mai simplă care să mişte inima mulţimii: sunteţi de iubit. A spus o şi Jean d’Ormesson de pe scenele televiziunilor, a spus-o şi Johnny Hallyday de pe scenele de concert.
Sunteţi de iubit, e deopotrivă un ideal intim şi unul politic. Un récit national.
Istoria unei naţii, povestea colectivă a unui popor se coagulează si se citeşte şi prin calitatea bocetelor sale.
În România urmează funeraliile Regelui Mihai I, cel care fiindu-le monarh, prin destinul său n-a încetat să le spună românilor „sunteţi de iubit”. Iar fiecare patrie cu bocetele sale.
Se încarcă comentariile...
