Fals jurnal de ieri şi de azi: Până mai ieri, oameni cari mai sunt sau Un mare vis care a murit şi el: „La Grandiflora”

”La Grandiflora”, inspirat de romanul lui Gib Mihăescu, a fost marele vis cinematografic visat ani întregi de Geo Saizescu, încurajat de  promisiunile de sprijin şi sponsorizare ale unor Puternici necurmaţi ai Puterii postdecembriste care îl amânau şi cu o audienţă şi iată că acest vis a murit şi el odată cu marele regizor recunoscut de milioanele de spectatori ai Operei sale cinematografice  drept Regele comediei filmice româneşti.

Nu mai amintesc aici de avatarurile depunerii trupului neînsufleţit la Odeon, care fusese Teatrul Naţional o vreme, chiar cu numele Sala Comedia, nu mai vorbesc nici despre avatarurile locului de veci pe Aleea actorilor la Bellu, loc refuzat, ca bietul Mare regizor şi Actor să ajungă la Mânăstirea Cernica, o voi face în Jurnalul unui personaj controversat ce urmează să apară, sper, curând.

Nu voi putea trece, însă acum, peste nemernicia acestui timp pe care îl trăim în România, când un mare pictor Vasile Grigore abia poate fi găsit, mormântul lui, la Străuleşti, când marele istoric al românilor, academicianul Florin Constantiniu, şi-a aflat odihna undeva la marginea dinspre Bărăgan a Bucureştilor. Am auzit, cu acest prilej nenorocit, că în ce îi priveşte pe Actori este un dispecer anume cu drept de a stabili ierarhia valorilor în domeniu, care hotărăşte cine e demn de Bellu şi cine NU ! Să fie sănătos!

Din nefericire, societatea nostră e bolnavă rău la capitolul recunoaşterii valorilor şi mai ales din timpul vieţii lor, când dacă nu eşti la Putere şi mai ai îndrăzneala să şi trăieşti, te izbeşti, sigur, de moartea civilă, mai cutremurătoare decât moartea adevărată fiindcă la această moarte eşti condamnat să asişti!

Dar să ne întoarcem la acest Rege al comediei noastre cinematografice, la Marele regizor, dar şi Mare actor de roluri mici, antologice.

Geo Saizescu a fost şi Profesor de regizori şi actori, şi creator de vedete şi de Facultate teatrală şi cinematografică la Universitatea Hyperion, şi mă aştept ca facultatea pomenită să-i poarte numele, şi autor de savuroase cărţi de memorii, şi scriitor de scenarii, unele aşteptându-şi locul în filme şi pe scena de scândură, şi strălucit regizor de teatru de televiziune, în sfârşit, constructor de fundaţii şi gazete, şi  festivaluri de teatru şi film, cum a fost şi Festivalul internaţional eco, etno, folk film în geografia Fundaţiei „Nişte ţărani”.

Mai presus de toate acest Mare muncitor care la sfârşitul unei vieţi atât de bogate şi atât de glorioase a trebuit să stea la mâna unor mediocrităţi, până şi acestea de mâna a doua acolo unde se află strict conjunctural, dar agresiv, acest Mare muncitor este şi rămâne creatorul inspirat al filmelor îmbrăţişate de milioane  şi milioane de spectatori, unele venind să consacre şi să dea chip nemuritor unor pagini fundamentale ale mitologiei şi identităţii naţionale româneşti. Pentru că Geo Saizescu a fost şi rămâne un mare patriot, un naţionalist din stirpea celor care au dat nobleţe sentimentului iubirii de ţară. A fost un Poet al peliculei, botezat de un Poet nepereche al limbii şi metaforei româneşti, Arghezi. De numele său se va lega mereu comedia caldă din ”Doi vecini”, argheziană şi caragialiană deopotrivă, „Un surâs în plină vară”, frumos şi pur şi plin de candoare ca un abecedar, vitriolul satirei din ”Secretul lui Bachus”, tinereţea fără bătrâneţe şi veselia din „Astă seară dansăm în familie”, tulburătoarea „Ciuta” lui Victor Ion Popa la Televiziune.

Omul Geo Saizescu a fost cuceritor, plin de umor contagios la fel ca  Dem Rădulescu;  el  răspândea o bună dispoziţie tânără, dar tot el săgeta sarcastic, fără milă, cu săgeţile satirei groteşti. Era de o vitalitate neaoş oltenească, nu puteai să nu crezi că îşi va împlini toate proiectele şi continua să viseze şi erai sigur că izvorul viselor nu va seca prea curând. ”Nenea cel mare”, cum i se spune fratelui întâiul născut la olteni, care l-a crescut, trecuse de nouăzeci şi nouă de ani şi nouă luni şi când dădea mâna cu tine ţineai minte o săptămână ! Mă aşteptam să-i calce pe urme. Eram sigur că îi va călca pe urme.

Dumnezeu a vrut altfel.

Ne vom putea împăca, oare, doar cu amintirea unui mare artist ?!

P.S. Nu am cum să uit solidaritatea generalului Gabriel Oprea, viceprim- ministru care a fost atât de săritor, cum zice olteanul, şi atent şi gata de sprijin şi eficient în survolarea avatarurilor tristei întâmplări abia amintite în rândurile de mai sus!