Fantoma de la Academie sau despre academizarea neacademică a intelighenţiei româneşti

Dacă, înainte de 1989, a acceptat în rândurile ei o analfabetă, Academia Română, în loc să-şi expieze public această gafă impardonabilă,  continuă, din nefericire, să nedreptăţească vârfurile intelighenţiei româneşti.

Fantoma Elenei Ceauşescu  mai bântuie şi azi prin subsolurile, holurile şi sălile Academiei  Române, dar mai ales prin minţile unor academicieni români. E adevărat, avem de-a face cu o Elenă metamorfozată,  spoită cu o brumă de cultură, coafată intelectual, aparent manierată, o doamnă de salon  cu evantai colorat şi rochie vaporoasă cu volănaşe,  personaj decupat din romanele baroce sau mai degrabă gotice, insă cu aceleşi apucături de ţărancă rea şi  invidioasă.

Intrarea în cel mai înalt for cultural al României, academizarea, „canonizarea” academică, a unor oameni de cultură, de ştiinţă şi de artă este un lucru  extrem de important pentru scara axiologică a unei ţări, însă cu condiţia ca astfel de alegeri să fie transparente şi să aibă drept criteriu meritocraţia.

Academia Română  a primit, în ultimii 30 de ani, în rândurile ei, intelecuali de certă valoare culturală, artistică, ştiinţifică, dar şi oameni mai puţin competenţi şi cunoscuţi, în cazul cărora au funcţionat evident relaţiile de prietenie, taberele culturale sau criteriul politic. Au fost academizaţi, beatificaţi  academic, istorici, scriitori, critici literari, oameni de ştiinţă, ingineri, biologi, medici, chimişti, episcopi etc, fără opere  de excepţie, fără un profil intelectual şi cultural academizabil, care să reclame  prin excelenţă un astfel de titlu. Referitor la teologi, trebuie să mă explic: nu mă refer în niciun caz la Părintele Stăniloae, nici la Mitropolitul Antonie Plămădeală, nici la Mitropolitul Nicolae Cornneanu, nici la Patriarhul Daniel şi nici la Mitropolitul Laurenţiu Streza, toţi aceştia având merite culturale, academice care nu pot fi puse la îndoială. Unii dintre ei sunt istorici, scriitori sau profesori universitari cu contribuţii importante în specializarea lor teologică.

Precizez, de asemenea, că obiecţiile şi criticile mele nu sunt îndreptate împotriva actualului preşedinte al  Academiei, domnul  academician Ioan Aurel Pop. Dimpotrivă, cred că locul domniei sale în această instituţie este binemeritat, iar activitatea managerială este de asemenea una fără reproş. Aluziile mele se referă la o parte din  membrii care îşi dau votul pe secţiile  Academiei, la o parte din membrii Prezidiului Academiei care validează candidaturile şi, evident, la membrii care votează în Adunarea generală a Academiei, la unii membri care omit să facă propuneri necesare sau resping prin vot, din scaunele lor confortabile, anumite personalităţi, aşa cum s-a întâmplat în cazul domnului Andrei Pleşu, care a fost propus cu ceva timp în urmă de către academicianul Nicolae Manolescu.

Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Horia Roman Patapievici, Mircea Cărtărescu sunt repere ale culturii româneşti. Andrei Pleşu este scriitor, eseist, estetician şi istoric al artei, stilist de marcă al  limbii române. Ca ministru al culturii după decembrie 1989, a contribuit decisiv la înfiinţarea unor noi instituţii: Muzeul Ţăranului Român, Comisia Patrimoniului, Festivalul şi Concursul internaţional „George Enescu“, Editura Humanitas, precum şi  teatrele „Excelsior“ şi „Masca“. A  fost de asemenea, alături  de Gabriel Liiceanu, unul dintre cei mai importanţi  ucenici  ai  lui Constantin Noica.

Filosoful, traducătorul, scriitorul şi profesorul universitar Gabriel Liiceanu a dat culturii române, prin intermediul Editurii Humanitas, proiect gândit în timpul upanişărilor de la Păltiniş, zeci de milioane de cărţi. Are, de asemenea, o opera filosofică şi eseistică de excepţie. A tradus din Platon şi Heidegger. A fost  discipolul preferat al lui Noica. Cele două volume care relatează experienţele trăite în cadrul Şcolii de la Păltiniş,  Jurnalul de la Păltiniş şi Epistolar,  au avut un  extraordinar impact cultural asupra  intelectualilor şi tinerilor români izolaţi şi opresaţi de regimul  communist .

Scriitorul, fizicianul, filosoful şi eseistul Horia-Roman Patapievici, membru al celebrei triplete  de intelectuali publici, formatoare  de opinie, compusă din Andrei  Pleşu şi Gabriel  Liiceanu, are o operă filosofică şi ştiinţifică unică în cultura postdecembristă. De asemenea, timp de 7 ani a promovat prin ICR cultura română în  toată lumea.

Acuzele ce i se aduc lui Patapievici, în legătură cu jignirea lui Eminescu, sunt mai mult speculaţii scoase din context. Mai exact, într-un  text publicat în Revista Flacăra, nr. 1-2/2002, p. 86 cu titlul „Inactualitatea lui Eminescu în Anul Caragiale“, Patapievici spune că, în contextul relativismului postmodernist pus pe deconstrucţii şi demitizări, poezia eminesciană a ajuns să fie considerată vetustă, revolută. Prin urmare, generaţiile actuale se ruşinează de Eminescu şi îl văd ca pe „cadavrul din debara”, de care încearcă să se debaraseze.  De asemenea, Patapievici este acuzat că a jignit poporul roman în volumul Politice. În unele dintre aceste afirmaţii  scriitorul avea dreptate. Nu putem nega faptul că, de-a lungul istoriei, a urinat peste noi cine a vrut, de la romani la turci, la unguri şi ruşi. Că în urmă cu aproape 30 de ani , imediat după revoluţie, când a fost scrisă cartea, românii aveau  feţe  „patibulare “ e un lucru evident pentru oricine a trăit în acele vremuri sau priveşte fotografii din acea perioadă. E normal ca, după o jumatate de secol de communism, să se cuibărească suferinţa, frigul, foamea, frica şi disperarea în chipurile  oamenilor. Aceasta nu e o jignire, ci o constatare. E posibil să fie şi unele exagerări în această carte, date de teribilism, de tensiunile sociale din anii 90, de dezamăgire faţă de cât a investit sufleteşte în acest popor şi faptele pe care au reuşit unii conaţionali să le comită în  anii tulburi care au urmat revoluţiei. Cine nu şi-a înjurat, în condiţii de disperare şi dezamăgire, propriul popor, înseamnă că nu l-a iubit niciodată de îndeajuns!  Ceea ce este esenţial în această poveste nu este  faptul că a greşit .Toţi suntem la un moment dat culpabili, într-o privinţă sau alta. Important este  că nu a recidivat. Că acest rafinat intelectual  e un bun creştin şi un bun român. Dacă ne considerăm creştini, ar trebui să înţelegem astfel de derapaje de tinereţe şi să le iertăm. Omul sensibil, inteligent, cult se schimbă, trece prin tot soiul de metamorfoze sufleteşti. Numai prostul, bruta rămâne egal cu sine de când se naşte până moare. Metabolismul sufletesc, spiritual se poate schimba după un junghi toracic,  după o nevralgie, după o durere de măsele, darămite după 30 de ani de experienţe de viaţă!  Apoi, de la  Eminescu şi Caragiale la Octavian Goga, Emil Cioran sau Petre Ţuţea, toţi marii directori de conştiinţă ai acestui popor au avut la un moment dat cuvinte dojenitoare la adresa naţiei române. De ce am trece cu vederea vorbele lui Petre Ţuţea: „Un tâmpit mai mare ca mine nu există. Să faci 13 ani de temniţă pentru un popor de idioţi!” ( A se vedea 322 de vorbe memorabile) şi l-am diaboliza pe Patapievici?

Scriitorul şi profesorul universitar Mircea Cărtărescu are o operă literară matură, tradusă în engleză, italiană, franceză, spaniolă, poloneză, suedeză, bulgară etc. Este printre puţinii români care au publicat la celebra Editură Gallimard din Paris. A primit,  de asemenea, numeroase şi importate premii literare internaţionale. Mircea Cărtărescu a fost nominalizat în 2019, de către Academia suedeză, printre favoriţii la Premiul Nobel pentru Literatură, alături de scriitorul  japonez Haruki Murakami şi romancierul francez Milan Kundera. 

Cum e posibil să blochezi intrarea în Academie a acestor intelectuali numai pentru că nu sunt din tabăra lui Nicolae Breban, Eugen Simion, Alexandru Surdu sau Alexandru Boboc?

Dacă domnul Andrei Pleşu nu doreşte să se afilieze cu unii dintre membrii mai recenţi ai Academiei e cu totul altceva. Intelectualii români oneşti, fără invidii  şi orgolii mărunte îl vor ales în acest for. Ulterior dânsul, dacă doreşte,  are posibilitatea să renunţe la acest titlu, aşa cum a făcut Sartre cu Premiul Nobel sau Emil Cioran cu premiile Sainte-Beuve, Combat sau Nimier.

În contextul unei polarizări sociale, culturale şi politice a României, este cât se poate de necesară o atitudine  culturală de tip ecumenic, bazată pe onestitate, sinceritate, obiectivitate, pe respect faţă de orice proximitate culturală sau artistică, pe toleranţă în spirit pluri-, inter- şi transdisciplinar. E adevărat, nu este uşor să treci peste umori, peste orgolii, peste critici, peste invidii, însă depăşirea acestor eticopatii este în fond condiţia de bază a unei deveniri  spirituale şi intelectuale de excepţie. Ţine de nobleţea sufletească, de ştaiful unui om de spirit.

E greu de acceptat că şi la accederea într-un astfel de for există aceleaşi practici lipsite de onestitate , antimeritocratice ca şi la intarea în Parlamentul României sau la numirile politice în funcţiile de conducere. În orice caz, societatea civilă, România normală, profundă, sau cum vreţi să îi spunem, s-a săturat de circ, de tensiuni, de găşti politice, de găşti academice, literare, artistice, editoriale etc. E nevoie, repet, de un ecumenism cultural, după cum e nevoie de o politică ecumenică, dacă avem de gând să mai facem ceva cu această ţărişoară (despre politica ecumenică promit un articol la sfârşitul acestei săptămâni).

Se înţelege, nu mă refer la o uniformizare a gândirii literare, artistice, filosofice, ceea ce nu numai că nu este posibil, dar ar fi o monstruozitate. Tabere, „găşti”, clanuri literare, artistice, polemici, au existat în toate perioadele istoriei noastre culturale (gruparea junimistă vs. tabăra hasdeiană, polemica Maiorescu - Gherea, Lovinescu - Motru, Stăniloae - Blaga  etc.)

Într-o societate normală, onestă, solidară în spirit, fără orgolii şi invidii, la intrarea în Academia Română ar tebui să fie un rând invizibil, o ordine acceptată  tacit de către toţi cei cărora li se cuvine o astfel de cinste, ordine care ar trebui să ţină seama de valoarea operei şi de vârstă. Dar, pentru că o astfel de ordine tacită se pare că nu e posibilă în spaţiul sublunar decât într-o lume angelică, e nevoie de recomandări, de propuneri, de critici.

Legat de aceste propuneri, menţionez că nu fac parte din nicio tabără, din niciun curent literar, filosofic, din niciun partid politic, ca să fiu acuzat de interse sau discurs pro domo. Dimpotrivă, în unele  cazuri, am opţiuni literare, filosofice, religioase radical diferite faţă de cei pe care încerc să-i propun aici. 

Nu putem fi credibili moral şi intelectual dacă nu ne respectăm rivalii şi adversarii culturali. Spiritul nu are religie, etnie, culoare politică. Spiritul e ecumenic, omniprezent, „suflă unde vrea”, aşa cum se  sugerează într-un pasaj din Evanghelia după Ioan.

Iată  propunerile:

Propuneri la categoria membri activi: Andrei Marga, Vladimir Tismăneanu, Norman Manea, Paul Goma, scriitor român, disident, refugiat politic în Franţa, anticomunist, liderul Mişcării pentru drepturile omului din 1977,  Herta Mülle, laureată cu Premiul Nobel, Andrei Oişteanu, etnolog, antropolog şi istoric al religiilor, criticul şi teoreticianul literar Ion Vlad, Ioan Buzea, tenor român care a cântat pe marile scene ale lumii, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici, Mircea Cărtărescu, Lucian Boia, profesor universitar şi istoric român cu contribuţii în domeniul istoriei ideilor şi a imaginarului, Mircea Dinescu, poet, scriitor şi publicist, disident anticomunist, erou al Revoluţiei din 1989,  Ion Piso, unul dintre cei mai mari tenori români, cu peste 200 de turnee internaţionale, prim-solist al Operei Române din Cluj, din Bucureşti şi al Metropolitan Opera din New York, Membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din  România, Membru al „World Institute for Opera and Poetry“, UNESCO, director al Teatrului de Stat din Oldenburg (Germania), autorul  unor cărţi despre muzica de operă printre care celebra „The Crisis of the Opera? a Study of Musical Hermeneutics“, recomandată de toate facultăţile de muzică din lume, tradusă şi în limba română, dirijorul şi universitarul Petre Sbârcea, Ioan Ică, profesor universitar, teolog. A tradus din câteva limbi moderne si din limbile clasice sute de  lucrări patristice, neopatristice sau comentarii teologice pe care le-a prefaţat şi le-a adnotat. Este, de asemenea, autorul si editorul colecţiei de izvoare patristice intitulate „Canonul Ortodoxiei“.

Propuneri de membri din străinătate: dramaturgul Matei Vişniec, filosoful şi muzicologul George Bălan, Gail Kligman, sociolog si antropolog american, profesor in cadrul Departamentului de Sociologie de la University of California, Los Angeles, care a făcut prin anii 70 şi 80 mai multe stagii de cercetare în comuna Ieud din Maramureş. A scris mai multe lucrări de sociologie politică, antropologie culturală, etnologie, parte dintre ele publicate şi în limba română, lucrări prin care a a făcut cunoscută cultura  tradiţională românească în Statele Unite şi în lume. Virgil P. Nemoianu, eseist, critic literar, filozof al culturii şi pedagog american, Claude Karnouth, profesor universitar, antropolog şi sociolog francez care a locuit mai mulţi ani în România: în satul  Breb din Maramureş, unde a făcut cercetări de etnografie şi folclor, în Cluj-Napoca unde a predat la Facultatea de filosofie a Universităţii „Babeş-Bolyai” sau în Bucureşti unde este în prezent  profesor invitat la Universitatea Naţională de Arte. Prin cărţile domniei sale de antropologie culturală şi politică, de filosofia culturii sau de  filosofie politică a promovat imaginea României în Europa.

Propuneri la categoria membri post-mortem: Dimitrie Cantemir, Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Şincai, Vasile Conta, Hariclea Darclée, lingvistul, etnograful şi folcloristul Tache Papahagi, Nae Ionescu, Nicholas Georgescu (matematician, statistician, pedagog şi economist american de origine română, părintele teoriei bioeconomice), Ernest Bernea, Horia Bernea, Vasile Băncilă, Ştefan Lupaşcu, Eugeniu Speranţia, Sandu Tudor, Gib Mihăescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Ion Agârbiceanu, Victor Papilian, Marta Bibescu, George Breazul, Mircea Vulcănescu, economist, filolog, filosof, publicist, sociolog şi profesor de etică, Petre Ţuţea, scriitor, economist, eseist, filosof, jurist, politician şi publicist român, Petru Creţia, Alexandru Dragomir, Anton Dumitriu, Vintilă Horia, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Paul Cornea,  muzicologul Iosif Sava, Ioan Petru Culianu, Gheorghe Enescu, Sorin Vieru, poetul Ioan Alexandru, Gelu Naum, Ioana Em. Petrescu, Andrei Scrima, Sergiu Al- George, Marian Papahagi, Mircea Ivănescu, Doina Cornea, Vasile Andru, Dan Sluşanschi, dirijorul Constantin Marin, baritonul Nicolae Herlea, filologul, folcloristul şi etnologul Dumitru Pop, Gheorghe Bulgăr, filolog, lingvist, eminescolog, Irina Mavrodin, profesor universitar, poetă, eseistă şi traducătoare (traduceri din Albert Patrick Rambaud, Jean Cocteau, Paul-Louis Courier, Doamna de Stael, Flaubert, Proust, Albert Camus, Andre Gide, Stendhal, Maurice Blanchot, Doamna de Sévigné, Élie Faure, André Gide, Francis Ponge, Henry de Montherlant, Aloysius Bertrand, Gérard Genette, Eugéne Delacroix, Paul Ricoeur, Mircea Eliade, Gaston Bachelard, Emil Cioran etc.).

Sine ira et studio, aceste personalităţi lipsesc din fotografia de grup a culturii şi ştiinţei româneşti. Fără ele, Academia Română  e mai săracă şi riscă să devină o enclavă, o instituţie paralelă faţă  de adevărata cultură românească.

Legat de Nae Ionescu, o să mi se reproşeze faptul că nu are o operă filosofică scrisă, articulată, că nu are un sistem etc. Trebuie însă să se acorde locuri în Academie şi spiritelor orale, socratice, operelor paideice precum cele realizate  de către Nae Ionescu (mentorul lui Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Emil Cioran, Petre Ţuţea, Constantin Noica, Vasile Moisescu şi George Murnu) sau Petre Ţuţea.

Academia este o arhivă a geniului  românesc, o oglindă culturală a naţiei de unde nu trebuie să lipsească marile spirite, indiferent de etnie, opţiunea politică sau religioasă. Criteriul selecţiei în Academie ar trebui să fie doar cel al performanţei culturale, artistice, ştiinţifice etc.

Simpatiile de extremă dreaptă ale lui Nae Ionescu trebuie de asemenea clarificate. Dacă există oameni de cultură, fie ei români, evrei, germani, maghiari sau de altă naţionalitate cu idei xenofobe, antisemite, holocaust-negaţioniste etc, aceste speţe ar trebui rezolvate în instanţă,  nu tacit, indirect, prin blocarea intrării în Academie. Astfel de ideaţii şi atitudini  extremiste sunt, fără îndoială,  cât se poate de condamnabile, însă nu trebuie să amestecăm, vorba  românului, marfa cu ambalajul. 

Ca şi în cazul lui Heidegger, Eliade sau Cioran, se pare că simpatiile politice din juneţea unor oameni de cultură români capătă un profil hiperbolic, care e pe punctul de a le ameninţa operele literare, filosofice, artistice sau ştiinţifice. Repet, nu neg gravitatea opţiunilor ideologice ale unor filosofi sau scriitori care în mijlocul unei derive morale generale, aşa cum a fost cea din secolul XX, ar fi trebuit să devină modele ale lucidităţii şi consecvenţei etice, însă nici nu pot să nu remarc faptul că ei au avut parte de un proces politic supradimensionat în raport cu importanţa pe care acest tip de  simpatie / apartenenţă l-a avut în  economia  operelor lor. 

Trebuie să recunoaştem că, atât pentru Heidegger, cât şi pentru Eliade, Cioran, Ţuţea sau Horia Vintilă, politicul a jucat un rol cu totul periferic în ansamblul operelor, neinfluenţând nici una dintre tezele centrale ale acestora, indiferent că vorbim de texte cu caracter teoretic sau beletristic. Pe de altă parte,  este de neînţeles, totuşi, faptul că scriitori, gânditori ce nu au avut o doctrină politică sistematică să aibă parte de un tratament atât de inflexibil etic şi zgomotos public, în timp ce autorii reali ai totalitarismelor  din secolul XX, cum ar fi de pildă Marx sau Lenin, să se mai bucure încă de admiraţia unor intelectuali apuseni. Normal ar fi fost ca orice formă de proces moral sau politic să înceapă cu părinţii doctrinelor totalitare şi nu cu cei care au aderat mai mult sau mai puţin conjunctural, teribilist şi efemer la ele. Până la urmă, perenitatea unei opere este validată abia în măsura în care supravieţuieşte biografiei. Personal, dacă aş găsi o singură idee de extremă dreaptă, un elogiu cât de vag la adresa Führerului, în Fiinţă şi timp a lui Heidegger, aş scoate definitiv această carte din biblioteca personală.

Biografia de madonă a unui scriitor nu este neaparat un criteriu care să asigure universalitatea operei. Eclesiastul lui Solomon poate supravieţui şi dacă nu ştim nimic despre eşecurile personale ale autorului. Acelaşi lucru îl putem spune şi despre Cugetările lui Pascal, despre Devenirea întru fiinţă a lui Noica  sau despre Tratatul de descompunere al lui Cioran.

Când e vorba de a promova în acest for elitele culturii, filosofiei, literaturii, artei şi ştiinţei româneşti, nu trebuie să rămânem blocaţi în operatori logici de tipul „sau, sau”, chiar dacă suntem seduşi de faptul că i-a folosit Kierkegaard. Vreau să spun că nu este indicat să  facem uz de astfel de disjuncţii exclusive şi exclusiviste, ci să apelăm la termeni logici inclusivişti, copulativi, de tipul lui „şi, şi”. Prin urmare, şi Răzvan Teodorescu, care a scris zeci de cărţi  şi sute de studii pe teme de istorie a artei , dar şi Andrei  Pleşu, la rândul său estetician, istoric al artei şi unul dintre cei mai mari eseişti pe care i-a avut această ţară.

Şi Alexandru Surdu, profesor universitar, filosof, logician cu zeci de cărţi şi sute de studii publicate în toate limbile, cu certe contribuţii la istoria logicii româneşti, traducător în limba română al unor tratate de logică (Karl R. Popper, Wittgenstein sau Immanuel Kant), dar şi Gabriel Liiceanu. Şi Mircea Dumitru, dar şi Andrei Marga! Şi Fănuş Neagu, dar şi Mircea Dinescuşi  Mircea Cărtărescu. Şi Ioan Bolovan, dar şi Lucian Boia! Şi Elie Wiesel, dar şi Nae Ionescu! Şi Papa Francisc, dar şi Petre Ţuţea!

Ca cetăţean al acestei ţări, mă simt păcălit, manipulat, prostit, atâta timp cât intrarea în Academia Română a unor valori reale ale culturii româneşti, este blocată din cauza unor orgolii, invidii, resentimente.

Stimaţi domni academicieni, la ce au trudit aceşti oameni toată viaţa lor? Au muncit la fabrica de şuruburi, la depouri CFR Călători? Sau au făcut cultură? Ce este, de fapt, Academia Română? Cu ce se ocupă? Când o să-i primiţi în Academie pe cei morţi? Vreţi să-i mai muriţi încă o dată? Vi se pare că nu au murit de tot, că au murit prea puţin? Aţi vrea să răsmoară, să cadă din moarte în submoarte? Dar pe cei vii?  Când nu vor mai fi? Aşteptaţi să-i  primiţi la categoria post-mortem ca pe Noica, Cioran, Eliade sau Eugen Ionescu? Atunci când nu o să mai reprezinte niciun pericol, nicio pricină de invidie?

Academia Română va deveni credibilă doar în măsura în care va primi în rândurile membrilor ei astfel de intelectuali. Dacă membrii acestei instituţii nu vor fi în stare să treacă peste invidii, resentimente şi prejudecăţi faţă de colegii lor intelectuali din alte tabere ideologice, politice, Academia Română îşi va pierde prestigiul, se va demonetiza astfel încât oamenii de cultura şi de ştiinţă români şi străini vor refuza să fie propuşi în acest for (avem deja un astfel de precedent: Andrei Pleşu), preferând să-şi asocieze numele cu cei perdanţi, refuzaţi, aşa cum se întâmplă  adesea şi în cazul premiului Nobel, când unii scriitori se solidarizează cu colegi de condei deveniţi celebri, care nu figurează pe lista acestei distincţii.

Să fim serioşi, cu  câteva excepţii , actuala Academie Română nu are spirite planetare, naturi geniale, savanţi de rangul lui Maiorescu, Haşdeu, Iorga, Pârvan, Nae Ionescu, Mircea Eliade, Cioran, Noica, Ţuţea sau Ioan Petru Culianu .Academia are cel mult oameni cu inteligenţă operativă, talentaţi, ordonaţi, sârguincioşi, muncitori, ambiţioşi, care au avut  noroc de scaune moi (a se citi sintagma în sens literal, nemedical), tapiţate şi răbdarea de a buchisi decenii întregi operele altora .

Cât de îmburghezit în autosuficienţă, cât de insensibil şi narcisiac trebuie să fii ca  academician, să-ţi conştientizezi propria puţinătate intelectuală, culturală  şi creatoare, dar  să împiedici adevăratele spirite  să intre în acest  înalt for? De fapt, e posibil ca aceşti oameni  să nu aibă nicio vină. Vorba filosofului: „Trebuie să fii foarte deştept ca să îţi dai seama cât esti de prost!“

Stimaţi membri ai Academiei Române, îngăduiţi-mi, vă rog, o ultimă întrebare! De ce nu face parte genialul filosof Petre Ţuţea din rândurile domniilor voastre? Păi, pe lângă acest spirit, pe lângă anvergura lui culturală, speculativă, pe lângă forţa lui retorică, pe lângă luciditatea lui, pe lângă nobleţea lui sufletească, noi toţi intelectualii români actuali, scriitori sau filosofi, academizaţi sau nu, suntem cel mult şoferi de tir!

Când constaţi astfel de nedreptăţi, îti vine să-ţi dai demisia  nu de la serviciu , nu din calitatea de cetăţean, ci (vorba lui Cioran ) din fiinţă!