Eveniment

articolul anterior articolul urmator

GDS şi marea conspiraţie sovieto-maghiaro-criptocomunistă – Memorialistică (5)

0
23 Jan 2020 10:26:47
Andrei Pleşu

O experienţă caracteristică a memorialisticii este ruptura comică, dar şi potenţial traumatizantă, între ceea ce ştii că ai trăit şi ceea ce se speculează ulterior, cu motivaţii diverse, în legătură cu „bagajul“ tău existenţial. Ai, pe de o parte, faptele biografiei tale şi, pe de alta, ambalajul „hermeneutic“, jurnalistic, „demascator“ al imaginii lor în posteritate.

Articol preluat din Dilema Veche

Îţi aminteşti că ai băut un pahar de vin împreună cu trei prieteni şi afli că vinul era oferit de un ţăran înrudit cu miliţianul din sat, că paharul ajunsese pe masă printr-o subversiune ocultă şi că fiecare dintre cei trei prieteni reprezenta organizaţii secrete cu scopuri impure, sau că urmăreau să te îmbete şi să-ţi fure portofelul. Evident, orice întîmplare are, dincolo de nuditatea ei pură şi simplă, un fundal policrom, care poate fi descompus analitic sau interpretat manipulator. Există contexte, conjuncturi, motivaţii complicate, ipoteze plauzibile sau trase de păr. Dar cînd ai trăit o anumită împrejurare, n-ai venit în contact decît cu nemijlocirea ei, cu o realitate destinală, fără stratificările pe care urmează să le percepi mai tîrziu (sau deloc), fără ceea ce „istoria“, fanteziile altora, scenariile „breaking“, teoriile conspiraţiei şi unele adversităţi interesate „dezvăluie“ pentru a-i complica ţesătura. Contrastul dintre păţaniile tale şi montajul teatral ulterior (pentru care viaţa ta nu e decît materie primă) pendulează între suprarealism, băşcălie, „lucrătură“ duşmănoasă, ingeniozitate şmecheră, suspiciune toxică şi minciună. Interogativitatea onestă nu e exclusă, dar e rară. Ceea ce prevalează e scandalul, fudulia de gaşcă, partizanatul demolator.

Am verificat pe pielea mea constatările de mai sus, apropo de ceea ce îmi amintesc în legătură cu întemeierea Grupului pentru Dialog Social. Iată „faptele“, aşa cum le-am trăit şi resimţit în atmosfera confuză a sfîrşitului de decembrie 1989 (vezi articolele anterioare). Înainte de Anul Nou 1990, prin casa mea s-au perindat tot felul de oameni, de la prieteni şi foşti disidenţi la ziarişti şi reprezentanţi ai unor ambasade care voiau informaţii „de la surse“ locale. În acest context, a apărut ideea fondării unei organizaţii civice, care să adune laolaltă personalităţi cunoscute ale vieţii publice, dispuse să echilibreze peisajul post-revoluţionar cu o voce non-guvernamentală credibilă. Nu mai ţin minte cine anume a făcut propunerea, dar am, în arhiva mea, o pagină scrisă de mînă de Gabriel Andreescu, conţinînd o primă listă de nume şi o posibilă titulatură a organizaţiei (vezi facsimilul anexat). Repet, e vorba de ultimele zile ale lui decembrie 1990. Lista – scrisă la mine acasă – conţine 24 de nume, sub genericul „Grup de reflecţie şi organizare democratică“: 1. Doina Cornea, 2. Dan Petrescu, 3. Mircea Dinescu, 4. Andrei Pleşu, 5. Radu Filipescu, 6. Sorin Vieru, 7. Andrei Cornea, 8. Radu Bercea, 9. Gabriel Liiceanu, 10. Anca Oroveanu, 11. Thomas Kleininger, 12. Victor Bârsan, 13. Alin Teodorescu, 14. Stelian Tănase, 15. Alexandru Călinescu, 16. Radu Popa, 17. Andrei Pippidi, 18. Leontin Juhas, 19. László Tökés, 20. Mariana Celac, 21. Ascanio Damian, 22. Gabriel Andreescu, 23. Părintele Iustin Marchiş, 24. Ştefan Augustin Doinaş. Numele lui Ascanio Damian, vecinul meu din aceeaşi curte, e scris greşit de Gabriel Andreescu (Ascan Ion Damian), ceea ce aruncă în ridicol ideea lui Eugen Mihăescu cum că Grupul ar fi luat naştere în casa lui, a lui Ascanio (nu a mea), ca şi cum ar fi plauzibil ca autorul manuscrisului să nu cunoască nici măcar numele „gazdei“ în locuinţa căreia „complotam“. (În paranteză fie spus, aceeaşi „sursă“, academician vigilent, îndrăgostit de caricatură în toate formele ei, a pus în circulaţie şi „informaţia“ că Iliescu şi Brucan au dormit cîteva zile acasă la Ascanio, adică sub ferestrele mele! Suprarealism de top!) Numit ministru din ziua de 28 decembrie, n-am mai putut participa la etapele imediat următoare ale înfiinţării GDS (de pildă, la conferinţa de presă din 31 decembrie, de la Intercontinental). Fapt e că nici Soros, care a făcut prima vizită în România prin ianuarie 1990, şi nici Silviu Brucan nu au fost prezenţi în mintea fondatorilor, în momentul constituirii GDS. Silviu Brucan, la acea dată încă un „consultant“ eficient al executivului FSN, a vizitat, e drept, noua organizaţie civică, înţelegînd că susţinerea ei „dă bine“ pentru imaginea noii democraţii. Guvernul a şi oferit grupului şi un sediu (ocupat înainte de Nicu Ceauşescu) şi o subvenţie de lansare (prin intermediul Ministerului Culturii, aşa cum a procedat şi cu unele instituţii de presă „liberă“ etc.). Mă amuză să văd, în diverse publicaţii, o fotografie „ruşinoasă“, cu Silviu Brucan, aşezat la o masă înconjurată de „intelectuali“ gedesişti, veniţi, chipurile, să-l asculte. L-am regăsit în poză şi pe minunatul Petru Creţia, dar, stupefiant, şi pe mine! Or, cel deasupra căruia e scris, demascator, numele meu nu sînt eu. Domnul al cărui chip se vede pe jumătate, împodobit de plete, este, cred, Sorin Dumitrescu. Ca să nu spun că întîlniri cu membrii Grupului au avut în perioada aurorală, dar şi după, o mulţime de politicieni notorii, de toate culorile.

Cam asta e „atmosfera“ inaugurală a alcătuirii GDS, aşa cum a rămas ea în amintirile mele. Între timp însă, aflu „dedesubturi“ devastatoare. Evident că nu avem de a face cu o grupare de îngeri. Dar să-l reduci pe Radu Filipescu, unul dintre cei mai curajoşi şi chinuiţi disidenţi ai noştri, la faptul că e nepotul lui Petru Groza, sau pe Andrei Cornea la portretul tatălui său (de altfel, dincolo de conjuncturi, un mare istoric literar), să descrii GDS drept o făcătură fesenistă de camuflaj (cum şi Dilema a fost taxată, ulterior, drept o şmecherie a lui Iliescu, pentru a anihila publicaţia 22) – asemenea „analize“ sînt de o rea-credinţă, de o obtuzitate contextuală şi de o mediocritate intelectuală greu de luat în seamă. Şi încă ceva: dacă prima noastră organizaţie civică a fost o mînărie securisto-sorosisto-maghiaro-sovietică, eficienţa ei e, totuşi, mult sub nivelul investiţiei. Asta e tot ce pot marile forţe oculte? În fond, care sînt marile isprăvi ale Grupului, în afara efortului de a întreţine un dialog normal cu problematica social-politică a momentului? A răsturnat guverne? A numit miniştri? A dictat politica externă a ţării? I-a îmbogăţit spectaculos pe membrii săi? A fost „eminenţa cenuşie“ a României post-decembriste? Să fim serioşi! Toată această ţesătură „ocultă“ în jurul comunităţii GDS e o comică ficţiune, produsă, fără talent, de tot soiul de prostănaci crînceni! O specie de care nu ducem lipsă…

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro