Eveniment

articolul anterior articolul urmator

Glasul autenticităţii: la moartea lui Neagu Djuvara

6
26 Jan 2018 17:54:07
Deutsche Welle

Dacă-l plângem pe Neagu Djuvara, ştim, oare, de ce? Realizăm ce ne-a durut, poate, mai mult decât orice, la moartea regelui? Avem motive să ne îndolieze dispariţia dintre noi a unei tot mai rare calităţi.

În lumea noastră de incompetenţi şi de calici, de impostori şi analfabeţi, de oportunişti şi mafioţi, de curve de videochat, de ţaţe făcute grămadă şi de politicieni vicleni, cu ştaif de diplomaţi, dar de o infamie egală celei proprii oricărui tâlhar de drumul mare, sunt rare insulele salvatoare.

Chaconna lui Bach cântată la un pian nelăcuit, în transcripţia romantică a lui Michelangelo Busoni, intepretată într-o zi de mare graţie, de Benedetti Michelangeli, îmi pare a fi una din ele. 

Ne copleşeşte spectacolul imund al unei lumi politice balcanice, în care legea n-o fac versiuni dâmboviţene ale unor Vaclav Havel, Adenauer, Churchill, ci nepoţii, hoţi sadea şi putinişti, ai unui Nicolae Ceaşeascu?

E suficientă audiţia epocalei piese a lui Bach, într-o versiune şi interpretare îngerească, spre a te scutura, calma, purifica şi apropia de şansa mântuirii. Între insulele salvatoare ale românilor ar fi iresponsabil sau absurd să nu fie trecut, de asemenea, istoricul Neagu Djuvara.

Istoric? Unii, Andrei Pleşu a remarcat-o, afişează o oarecare indispoziţie privind calitatea de istoric a bătrânului boier şi cărturar care ne-a părăsit recent.

L-au budat cercuri naţionaliste şi l-au bombănit ortodoxiştii pentru că omul a îndrăznit să preţuiască adevărul inconfortabil mai mult decât minciuna patriotică pioasă. Diplomatul trimis de Mihai Antonescu să negocieze, în august 1944, în Suedia, cu Alexandra Kollontai şi Moscova, ieşirea României din conflictul militar pierdut cu Rusia, nu i-a mulţumit nici pe antifasciştii radicali. I-a luat, vai, apărarea, fie şi ponderat, unui controversat şi, în definitiv, chiar vinovat, Vintilă Horia.

Au avut motive serioase, profesioniştii, să strâmbe din nas în legătură cu filosofia istoriei, marca Neagu Djuvara?

Nu mă pot încumeta să dau verdicte în legătură cu rigoarea şi calitatea ştiinţifică a zecilor de cărţi deopotrivă de specialitate şi memorialistice pe care le-a semnat, alături de volume colective. Ştiu doar că i s-a premiat un studiu comparat al civilizaţiilor în Franţa, în 1975, nu de către academicienii comunişti din România ceauşistă, ori iliescistă, ci de către Academia Franceză.

E notoriu că ştia nu doar o grămadă de lucruri inedite despre Orient şi Occident şi despre „Ţările române la începutul epocii moderne”, în fine, despre istoria mai veche şi mai nouă a românilor, ci şi, fapt remarcabil, decisiv, să le istorisească savuros.

Căci despre ce altceva decât despre istorisit să fie oare vorba în istoriografie? În meseria de istoric? Şi ce înseamnă un istoric bun, dacă nu savantul care, studiind trecutul, se pricepe să identifice şi, totodată, temerar, se încumetă să înfăţişeze public adevărul integral, aşa cum l-a descoperit, oricât de neplăcut ar fi?

Neagu Djuvara nu s-a cruţat nici chiar pe el. "După război se punea întrebarea: mă întorc…sau dimpotrivă, îmi pierd cetăţenia, dar nu mă întorc la comunism? Bine, fie pâinea cât de rea, tot mai bine în ţara mea, dar nu în ţara mea supusă Rusiei sovietice". Întrucât însemna „că te sinucizi, întorcându-te în ţară", (sub comunişti) şi-a asumat "să devin străin de România". Dar numai pentru că "nu am avut încotro". 

Ce poate fi mai patriotic decât să te repatriezi la prima ocazie, în 1990, şi să şi rămâi apoi, într-o Românie încă nedecomunizată, pradă încă barbariei postcomuniste, pradă mineriadelor şi urii dezlănţuite iliescist de securişti şi delatorii lor în contra reperelor majore ale românilor? Împotriva unui Ioan Petru Culianu, Corneliu Coposu, împotriva regelui Mihai, care, după cum sever, însă pe drept, afirma Neagu Djuvara, „trebuia să rămână sărac şi curat”? Şi da, împotriva unor boieri veritabili, ori doar "ai minţii", precum Djuvara, Patapievici, Cărtărescu, Pleşu? Şi ce poate fi mai nobil, mai adevărat şi drept, decât să pui umărul la edificarea, liberalizarea şi democratizarea unei ţări?

Salam cu soia n-a mâncat, e-adevărat, nici el. Dar de iubit neamul şi ţara, şi le-a iubit la fel de nemărginit, cum afirmă psalmistul că a iubit poruncile lui D-zeu.

L-a ars lăuntric şi l-a orientat întreaga viaţă tocmai incandescenţa patriotismului de care a suferit în România cu asupra de măsură. L-a marcat, desigur, mai mult decât pe alţi cărturari, deloc integri, spre ruşinea lor, net mai puţin competenţi, dar parveniţi, altfel decât el, în rândurile membrilor Academiei, întrucât se aranjaseră prea lesne cu oligarhia mafiotă.

A-l plânge e pentru mulţi a căina plecarea dintre noi a unuia din ultimii boieri, a cărui biografie se suprapune României mari.

Pentru mine era, mai mult ca regele, unul din ultimele vestigii vii, absolut memorabile, ale unei Românii demne, cinstite, educate, onorabile, incoruptibile, o ţară a autenticităţii, gândirii şi culturii, nu mercantilă, turnătoare, torţionară, mafiotă, a securiştilor cu pensii grase şi a maselor corupte, o ţară a autenticităţii şi credinţei, a aristocraţiei spiritului în sensul unui Jose Ortega y Gasset. 

Pentru care societatea umană era, chiar în esenţa ei, „întotdeauna nobilă, astfel încât încetează să fie, când încetează să fie nobilă.” 

Petre Iancu - Deutsche Welle

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

6 Comentarii

Guvide Balalau
26.01.2018, 22:53:25

Petre Iancu O reverenta pentru elogiul potrivit ultimului om nobil din Romania. Ai gasit alcatuirea cuvintelor potrivite, pentru a marca absenta unui mare om, meritat de Romania eterna, dar strain de adunatura lepadaturilor contemporane, care o injosesc.

0 (2 voturi)
Utilizator Adevărul
26.01.2018, 22:57:21

Comentariu considerat abuziv.

margine camelia
27.01.2018, 16:01:42

absolut superb articolul! foarte bine scris!

-1 (1 vot)
Podar
27.01.2018, 21:59:14

@ Petre Iancu...care-i adevaratul nume..?! Daca in mintea dumitale, Djuvara-i ca... Patapievici, Degeaba-ti spun, las-o mai moale, Ca in prostii iar te impiedici...! Sau vezi la fel ca el romanii: " o adunătură de substantă târâtă, cu o inima ca un cur, peste tot numai fete urâte, gurivulgare, trăsături rudimentare – M. Eminescu este cadavrul din debara – un popor numai bun de spânzurat…"etc... (zise de... H Patapievici un adevarat ideolog al fecalelor...). Cu asta seamana Djuvara , Plesu si alti elitisti...?!

Bogdan Românul
28.01.2018, 18:24:33

Podar Va supun atentiei textul original la care faceti referire. Ca un fin observator, veti sesiza, probabil, ca acuzele adresate lui Patapievici sunt inspirate din opiniile altora. http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=7225 Adevărul literar şi artistic, Nr. 831 / 12 august 2006 Inactualitatea lui Eminescu în anul Caragiale Horia-Roman Patapievici Cred ca la acest început de an Caragiale (1852-2002), înca înainte de a cadea iar în euforia actualitatii ’lumii lui Caragiale’, ar fi momentul sa facem bilantul anului Eminescu (1850-2000). Daca e sigur ca actualitatea lui Caragiale ca valoare nationala va fi confirmata la o suta cincizeci de ani de la nastere (rezultat previzibil al profetismului zeflemelei, într-o tara a tuturor batjocurilor), ce s-a vazut în ‘anul Eminescu’ e ca Eminescu a devenit stindardul academismului – estetic, cultural, institutional, etnic. Ceva vetust, prost plasat, iremediabil întepenit i-a caracterizat pe toti admiratoriis sai care au produs texte, luari de pozitie ori oratorii oficiale cu ocazia unei aniversari care, ma tem, s-a transformat într-o comemorare. Hotarât lucru, la o suta cincizeci de ani de la nastere, Eminescu nu mai e la moda. Pentru ca a devenit inactual? Sa fie vorba de faptul ca la noi eternitatea apartine numai zeflemelei, iar seriozitatea, metafizicul, tragedia stârnesc deopotriva nerabdarea si plictisul? Ar fi explicatia ‘simpatica’. Cum ar veni, Caragiale ramâne mereu actual pentru ca suntem un popor vesel, bârfitor, derizoriu si flecar, în timp ce steaua lui Eminescu e condamnata sa paleasca, deoarece, vorba lui Maiorescu, ‘celula nu rezista’ – nici tensiunii metafizice, nici încordarii ideii, nici sacrificiului tragic, nici martiriului religios si nici disciplinei institutionale. Ma tem însa ca explicatia veritabila este alta. Eminescu nu mai e la moda deoarece nu mai ‘da bine’. Explicatia nu e nici abisala, nici etnopsihologica, ci banal sociologica. Daca ne gândim ca doar cu 20 de ani în urma Eminescu mai era înca “omul deplin al culturii române��? – acum, notiunile însesi de ‘deplin’ si de ‘cultura’ au devenit suspecte din punct de vedere politic –, întelegem amploarea prabusirii cotei lui Eminescu la bursa valorilor proclamate la lumina zilei. În timp ce Caragiale pare a nu avea nici un cusur, de Eminescu am început sa ne jenam. Rasturnarea fata de perioada interbelica e completa. Pe atunci, Caragiale era suspect, Eminescu era recept; azi, Eminescu a devenit suspect, Caragiale este în mod eminent recept. Pentru noua tabla de valori acceptate, Caragiale a fost gasit ‘politic corect’, în timp ce punerea lui Eminescu la patul lui Procust al noului canon importat din ‘tarile progresiste’ a aratat fara dubiu ca fostul poet national al României clasice e ‘politic incorect’. Cum ar fi putut fi altfel? Ca poet national, Eminescu nu mai poate supravietui, deoarece noi iesim azi din zodia nationalului. Poet canonic Eminescu nu mai poate fi, deoarece revolutia sociologica din învatamântul superior care a avut loc dupa 1990 a adus la putere studiosi care fac alergie la auzul cuvântului canon si manifesta tendinta sa puna mâna pe revolver când aud cuvântul traditie. Profund el nu mai poate fi considerat, deoarece categoria profundului, nefiind postmoderna, nu mai e prizata de intelectualii progresisti. Interesant Eminescu nu mai poate fi, deoarece tot ce e interesant în Eminescu e pur german, iar azi nu se mai considera interesant decât ce vine din zona anglo-saxona, care e contrariul germanitatii. Din punct de vedere politic, Eminescu pare a fi irecuperabil. Categoriile lui Eminescu? Azi, nimeni nu mai poate vorbi despre sursele originare ale sensibilitatii sale fara a trebui sa puna totul între ghilimele, adica fara a face cu ochiul, fara a-si cere scuze ori fara a-l scuza, luându-l de fapt peste picior. Într-o epoca în care viziunile mai sunt licite doar la cinema (ceea ce i-ar fi placut lui Max Weber), Eminescu nu ne mai poate aparea decât ca exasperant de învechit. Or, se stie, supremul argument împotriva cuiva, azi, este sentinta ‘esti învechit’. Iar cultura româna din ultimii ani, în lupta pentru integrare euro-atlantica, nu doreste decât sa scape de tot ce este ‘învechit’ – adica sa fie progresista. Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura româna de azi doresc sa-si faca un nume bine vazut în afara, Eminescu joaca rolul cadavrului din debara. Sec spus, Eminescu nu mai este azi actual deoarece cultura româna, azi ca si ieri, se dovedeste a nu fi decât o cultura de sincronizare. Ea înca nu îsi permite sa nu fie în pas cu modele. * Articol aparut în revista Flacara nr. 1-2, 2002, p. 86 Poate aveti rabdarea sa-mi raspundeti unei curiozitati: aveti vreun personaj care va place, va satisface, pe care-l considerati bun si demn de a fi contemporan cu dvs sau va hraniti cu ura si dispret pentru toti si toate? Nu as accepta raspunsul Dan Puric dintr-un motiv simplu, e monarhist, prin urmare cade din eventuala lista a dvs. Daca nu ma credeti ca e, va pot pune la dispozitie inregistrarea.

Vezi toate comentariile (6)

Modifică Setările