Grăbita apropiere a toamnei

Nefericirea acestor zile de august cotropit de caniculă şi de imprevizibile furtuni şi „evenimente meteorologice“, rar întâlnite chiar şi de cei mai bătrâni, ne-a obligat să ne gândim mai devreme la toamna care ar fi fost la locul ei începând de la 1 septembrie.

Canicula, cum se spune acum cu un termen la modă în cotidianul oricărei discuţii, ne pârjoleşte ţara şi o lasă la voia întâmplării în mai toate domeniile şi împrejurările, chiar şi sociale, iar peste ea amorţeala, scuturată violent de cataclisme pluviale şi salturi ale temperaturilor de la incendiar la zloată şi ninsoare, până şi în iulie, a făcut ca şi stelele să nu mai cadă în august cu atâta strălucire şi frumuseţe, cât mai ales cu semnificaţia  unor gânduri îngrijorate.

Am invăţat astfel să mă obişnuiesc şi cu florile care încep să se veştejească chiar din zilele când s-ar fi potrivit să îmbobocească! Crizantemele mici au explodat şi ele înainte de vreme, spuzind grădinile Olteniei de sub munte, căpitanii, cum li se zicea cârciumăreselor aici, în vatra olarilor hurezeni, sunt gata de mult să înfrunte adierile toamnei, toamna însăşi a început mai devreme să pârguiască dealurile şi Măgura Slătiorului, cad frunzele cireşilor sălbatici chiar şi în înserările când nu mai adie nici vânticelul, înneguraţi nici munţii nu mai ies la lumină,cum se întâmpla firesc până mai ieri, bubuie în miezul zilei, când soarele arde mai abitir, însă scânteierile fulgerelor nu mai apucă să ne sperie, amorţeala de care vorbeam pune stăpânire până şi pe sufletele noastre, dar nearomită de parfumul perelor şi merelor şi prunelor coapte fiindcă, grăbită şi ea, primăvara n-a mai avut timp să-şi apere florile.

A fost, însă, recunosc, sărbătorită la timp şi mă bucur Victoria de la Mărăşeşti, ca o prefaţă fericită, dătătoare de încredere şi speranţă, a mult visatei Unirea cea Mare pe care ne pregătim sufleteşte să o întâmpinăm în curândul zilei de 1 decembrie 1918.

Mărăşeştii au fost sărbătoriţi la timp şi cuvenit la faţa locului istoric, dar eu, asaltat la senectute de amintirile copilăriei, cum li se întâmplă bătrânilor, până la urmă, pe tot pământul, mă aşteptam sau îmi doream sau visam ca Mărăşeştii să fie sărbătoriţi în ţara întreagă, în fiecare cătun, în fiecare sat, în fiecare comună, în fiecare piaţă a geografiei naţionale.

Jertfa Mărăşeştilor ar fi meritat, cred eu, această sărbătoare naţională şi exact ca o prefaţă a sărbătorii Unirii. Nu ştiu de ce ne grăbim şi nu stăruim îndestul, în credinţa mea, fireşte, asupra unor acte fundamentale ale istoriei naţionale.

Să sperăm că Ziua Unirii, Unirea cea Mare, va fi pregătită cu toată răbdarea şi cu toată meticulozitatea şi cu toată ardenta bătaie a inimii noastre, a tuturor.

Dar până atunci mă întorc la graba toamnei care ar putea avea darul să învingă amorţeala caniculei.