Eveniment

articolul anterior articolul urmator

Harta violenţei asupra copiilor. Realitatea românească: avem lege mai strictă decât norvegienii, dar de patru ori mai mulţi copii omorâţi în bătaie

20
3 Mar 2016 19:09:10
Autor: Elena Dumitru

România are una dintre cele mai bune legi privind protecţia copilului. Abuzurile, chiar şi pedepsele fizice considerate „uşoare” sau „disciplinare pozitivă”, sunt interzise cu desăvârşire. Studiile comparative ne clasează astfel în fruntea topulurilor de resort, înaintea Norvegiei, spre exemplu. Doar că, în acelaşi timp, România se regăseşte în fruntea unui alt clasament: acela al numărului de copii care mor anual din cauza abuzurilor fizice.

Un raport realizat în 2013 de organizaţia Salvaţi Copiii arată că 63% dintre părinţii români îşi bat copiii şi că 80% dintre copiii români spun că au fost bătuţi de părinţi. A fost nevoie însă de un caz de peste hotare pentru pornirea unei dezbateri pe tema violenţei asupra copiilor. Printre altele, mediatizarea cazului Bodnariu şi reacţiile publicului au scos la iveală faptul că mulţi români nu ştiu că legislaţia naţională interzice orice formă de violenţă fizică asupra minorilor.
 
Într-un clasament realizat în 2013 de Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) cu privire la violenţa asupra copiilor, România apare cu punctaj maxim la toate categoriile privind prevenţia. Un singur alt stat obţine acelaşi rezultat perfect: Moldova. Paradoxal, acestea două se regăsesc pe primele poziţii într-un alt top inclus în acelaşi studiu al OMS, cel privind numărul de copii omorâţi în bătaie. 
 
Pe hârtie, avem o lege pentru care ne-ar invidia norvegienii atât de criticaţi în ultimele luni pentru stricteţe şi intervenţionism. Avem plan naţional de acţiune, avem legislaţie care-i apără 100% pe minori de abuz, tratăm violenţa asupra copiilor cu seriozitatea necesară şi o considerăm factor de risc, iar funcţionarii din sistemul medical şi structurile de servicii sociale au reacţii de sută la sută când au de-a face cu copii bătuţi. O arată un studiu OMS în care sunt incluse 40 de ţări, la nivelul regiunii europene.
 
Diferenţa - în aceste caz între viaţă şi moarte - vine însă din modalitatea în care este aplicată legea. Aşa se explică de ce o ţară cu o lege aparent perfectă - România - are înregistrează o rată de patru ori mai ridică a copiilor ucişi decât cea dintr-o ţară cu o lege aparent imperfectă - Norvegia. Rata este exprimată ca raport dintre numărul de cazuri la 100.000 de copii sub 15 ani, pentru a putea compara. Populaţia totală a ţării nu are astfel importanţă. 
 
 
Clasamentul care aranjează statele în funcţie de măsurile împotriva violenţei domestice are cinci categorii. Comparăm rezultatele obţinute de România şi Norvegia la fiecare dintre ele. 
 
1. Există un plan de acţiune pentru prevenirea violenţei asupra copiilor? Statele sunt marcate cu două bife dacă există un plan naţional şi cu o singură bifă dacă există doar iniţiative locale. România este marcată cu două bife, Norvegia are doar una. 
 
2. Este violenţa asupra copiilor catalogată drept factor de risc inclus în lista comportamentelor riscante la adresa sănătăţii? Statele primesc „x” dacă violenţa nu este considerată factor de risc, bifă dacă este recunoscut ca atare. România şi Norvegia au bife, deci violenţa este catalogată factor de risc. 
 
3. Legi pentru protejarea împotriva violenţei asupra copiilor. În această categorie, legislaţiile naţionale sunt evaluate de 0% la 100%. România are o lege de 100%, în timp ce legislaţia norvegiană este catalogată la 80%. 
 
4. Reacţiile serviciilor sociale şi sistemului de sănătate în cazuri de violenţă asupra copiilor. Reacţiile sunt evaluate tot în procente. România primeşte 100%, la fel şi Norvegia. 
 
5. Măsuri de prevenţie bazate pe dovezi. Evaluate tot de la 0% la 100%. România primeşte 100%, Norvegia 50%. 
 
La o diferenţă de câteva pagini, alte două topuri ne clasează tot în frunte: cel al numărului de copii omorâţi şi cel al numărului de copii omorâţi neintenţionat (sunt incluse însă numai decesele cauzate tot de o formă de abuz). Pentru a putea compara, experţii OMS au exprimat rezultate în raportul dintre numărul de astfel de cazuri la 100.000 de copii cu vârste mai mici de 15 ani. Studiul OMS este publicat în 2013, însă aceste date au fost compilate în perioada 2006-2010. Este cel mai recent studiu comparativ la nivelul regiunii europene pe această temă. 
 
În România, rata minorilor omorâţi intenţionat este de 0,45 la 100.000 de copii, iar rata copiilor care au murit din cauza abuzurilor fără intenţia de a ucide este de 0,37 la 100.000 de copii. Comparativ, ratele în Norvegia sunt de 0,26, respectiv zero. Cumulat, statisticile arată că 0,82 copii români din fiecare 100.000 sunt fie omorâţi intenţionat, fie mor din cauza abuzurilor. Ne clasăm astfel pe locul 11 din 40 la nivelul regiunii europene. 
 
Paradoxul este explicat simplu chiar în raportul OMS: diferenţa dintre numărul de cazuri reale şi numărul de cazuri raportate, precum şi eşecul autorităţilor pentru protecţia copilului de a sesiza sau de a acţiona în toate cazurile. 
 
Autorii invocă rezultatele unui studiu realizat în regiunea balcanică sub coordonarea Institutului pentru Sănătatea Copiilor din Grecia. Studiul se numeşte Raportul Epidemiologic asupra Abuzului şi Neglijării Copiilor în Balcani (BECAN) şi a avut un eşantion de 42.272 de copii cu vârste cuprinse între 11 şi 16 ani din nouă ţări: Albania, Bosnia şi Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, Grecia, România, Serbia, Macedonia şi Turcia. În România, cercetarea a fost coordonată de o echipă de profesori universitari de la Babeş-Bolyai. 
 
La nivel regional, rezultatele au arătat că 65% dintre copiii chestionaţi au fost supuşi unei forme de abuz fizic, 73% au fost abuzaţi psihologic şi 31% erau negligaţi. Studiul subliniază însă diferenţa dintre cazurile declarate şi cele reale. Protecţia Copilului din România este dată exemplu atunci când autorii studiului vorbesc despre faptul că autorităţile eşuează în a depista toate cazurile de abuz asupra minorilor. 
 
Se pare că, în ciuda legislaţiei împotriva bătăii, în familiile româneşti se menţine principiul bătăii ca modalitate de educaţie „ruptă din rai”, folosită în special împotriva celor mai puţin puternici, dar nu neapărat lipsiţi de înţelegere, dat fiind că cei de 11 şi 13 ani investigaţi de noi dovedesc o foarte bună capacitate de înţelegere a relaţiilor din familie şi a aşteptărilor faţă de ei, scriu autorii raportului. 
 
„Dintre comportamentele de tipul abuzului psihologic practicate de părinţi, adolescenţii au raportat cel mai frecvent atingeri ale intimităţii de tipul umblatului în lucrurile personale fără permisiunea lui (33.4%) şi citirea jurnalului, emailurilor, mesajelor sau blogurilor (17.4%); abuzul verbal de tipul ţipatului agresiv (30.7%), al adresării de cuvinte urâte şi porecle (25%), înjurarea (11.4%) şi blamarea adolescentului pentru proasta dispoziţie a părintelui (11.4%);  abuzul emoţional prin ignorare sau refuzul de a vorbi (18.4%)”, se arată în studiu.
 
„Rata comportamentelor parentale abuzive fizic scade cu vârsta, de la 51% în clasa a 5-a, la 39% în clasa a 10-a. Adolescenţii de 16 ani, raportează mai puţine pedepse fizice în ultimul an, dar şi ei au suferit astfel de tratamente înainte de această vârstă, în procent de 68.3%. Menţionăm că în cadrul cercetării şi conform cu legislaţia din România, aplicarea pedepselor fizice este considerată abuz fizic, chiar dacă nu se constată consecinţe vizibile sau  pe durată lungă, fiindcă ele contravin drepturilor copiilor de a fi trataţi şi educaţi cu respect şi demnitate”, continuă aceştia. 
 
Menţionăm că în cadrul cercetării şi conform cu legislaţia din România, aplicarea pedepselor fizice este considerată abuz fizic, chiar dacă nu se constată consecinţe vizibile sau  pe durată lungă, fiindcă ele contravin drepturilor copiilor de a fi trataţi şi educaţi cu respect şi demnitate, arată raportul BECAN despre România.
 
„Comportamentele parentale abuzive fizic utilizate cel mai frecvent în ultimul an de părinţii adolescenţilor sunt scuturarea copilului/adolescentului (raportată de către 21.9% din părinţi), plesnirea lui (13.4% ), tragerea părului (11.4%) şi lovirea cu palma peste fund (11.4%). În ceea ce priveşte prevalenţa pe viaţă a acestor comportamente, procentul cel mai ridicat apare în cazul lovirii copilului cu palma peste fund (44.9%), urmând de scuturatul (43.8%), plesnirea (36.1%), lovirea peste fund cu băţul sau nuiaua (31.1%), tragerea părului (31.3%) şi a urechii (22.5%)”, mai arată raportul BECAN. 
 
Turkmenistanul interzice, din 2002, orice formă de violenţă fizică asupra copiilor. România a adoptat o lege similară doi ani mai târziu, în 2004. La polul opus, nici unul dintre cele 50 de state americane nu are o lege care să interzică punctul bătaia copiilor. În momentul de faţă, 48 de ţări din întreaga lume au astfel de legi.
 
Teoretic, în orice ţară din lume lovirea copilului este pedepsită prin lege. În funcţie de gravitatea faptei, pedepsele variază de la amenzi, decăderea din drepturile părinteşti şi până la închisoare. În practică, însă, circumstanţele agravante - cruzimea sau forma continuă - sunt cele care conduc la condamnare, chiar şi în cele 48 de ţări care interzic prin lege lovirea copilului.
 
Cu alte cuvinte, determinant în faţa legii este dacă i-ai dat copilului o palmă o singură dată sau dacă l-ai bătut cu picioarele ani la rând. Există însă şi ţări precum Norvegia, în care autorităţile nu aşteaptă şi iau copiii de la părinţii violenţi chiar de la prima palmă. 
 
Folosirea corecţiilor fizice ca metodă de educare a copiilor este o practică amplu dezbătută, însă a fost nevoie de un caz de peste hotare pentru ca subiectul să ţină prima pagină a ziarelor din România. Dincolo de abuzurile deosebit de crude, mediatizate intens pentru perioade scurte de timp, societatea românească nu a mai fost vreodată atât de interesată de „educarea copiilor prin bătaie”. Asta în ciuda faptului că rapoartele UNICEF au arătat, anual, că în 50-60% din familiile româneşti se practică lovirea copiilor. Acelaşi registru statistic ne arată că peste 80% din copiii români spun că au fost bătuţi de părinţi, în timp ce aproape jumătate dintre aceştia din urmă recunosc - şi nu văd o problemă - în faptul că folosesc violenţa fizică asupra copiilor. 
 
Ţările cu o legislaţie strictă precum a Norvegiei sunt puţine. În multe state, violenţa fizică asupra minorului nici măcar nu face obiectul unei legislaţii specifice. Conform unei estimări din 2014 a organizaţiei Human Rights Watch, „90% din copiii lumii trăiesc în ţări în care violenţa asupra copiilor este încă legală”. 
 
Acolo unde legea este însă strictă se poate observa, cel mai adesea, şi o cultură adânc înrădăcinată împotriva violenţei asupra minorilor, aşa cum este cazul Norvegiei. Există, însă, la polul opus şi societăţi care s-au remarcat prin contrariul şi acum adoptă legi care să împiedice lovirea copiilor, cum este India. 
 
Cazul familiei Bodnariu, ai căror cinci copii au fost luaţi de Protecţia Copilului din Norvegia, a condus la dezbateri aprinse în societatea românească. Părinţii - unul român şi unul norvegian - au recunoscut că au folosit corecţii fizice asupra copiilor. Tot ei au declarat şi că minorii le-au spus anchetatorilor că sunt bătuţi acasă. Conform legislaţiei norvegiene, minorii au fost luaţi din familie până la finalizarea anchetei. 
 
„Pedeapsă fizică rezonabilă”
 
Principalul argument adus de susţinătorii soţilor Bodnariu este că pedepsele fizice nu au fost deosebit de grave. Chiar mama copiilor, de origine norvegiană, se apără spunând că „în România nu e considerată violenţă, în Norvegia, din păcate, ăsta e caz penal”. Într-adevăr, multe legislaţii din întreaga lume exemptează de la pedeapsă părinţii pentru ceea ce se poate numi „o pedeapsă fizică rezonabilă din partea părinţilor”. Însă legislaţia norvegiană, considerată „prea strictă” de unii români, nu este în niciun caz singulară la nivel mondial. 
 
În momentul de faţă, în 48 de ţări din întreaga lume este interzisă prin lege orice formă de violenţă fizică asupra copiilor. România a adoptat o astfel de legislaţia abia în 2004. În niciunul dintre cele 50 de state americane nu există legi îndreptate specific împotriva pedepselor fizice asupra copiilor. 
 
Suedia a fost prima ţară care a interzis complet, prin lege, orice formă de violenţp fizică asupra copiilor, în 1979. Legea include lovirea cu palma, cureaua, cu orice alt obiect, indiferent cât de uşoară, precum şi zguduirea copilului, ciupirea lui sau forţarea copilului să stea într-o poziţie inconfortabilă (inclusiv statul în genunchi, la coţ). De fapt, tocmai pentru că interzice chiar şi cele mai uşoare corecţii fizice, legea este numită în Suedia „legea împotriva bătăii la fund”. 
 
„Este evident că această lege nu a eradicat violenţa fizică asupra copiilor în Suedia, însă este la fel de evident că atitudinea societăţii faţă de această formă de violenţă şi faţă de folosirea pedepselor fizice asupra copiilor s-a schimbat în bine. Astăzi, opinia publică susţine puternic legea împotriva bătăii la fund”, declară Louise Sylwander, primul Ombudsman al Copiilor în Suedia. 
Atunci când a fost votată în Parlament, legea a trecut cu 259 de voturi „pentru” şi şase „împotrivă”. Simultan, Ministerul Justiţiei a demarat o amplă campanie de conştientizare şi educare a societăţii, distribuind broşuri prin care părinţii au fost avertizaţi că „legea interzice acum orice formă de pedeapsă fizică asupra copiilor, inclusiv pălmuirea etc. Rămâne însă evident că aveţi voie să smuciţi copilul pentru a-l îndepărta de lângă aragaz sau de lângă fereastra deschisă pentru a-l împiedica să se rănească”. 
 
Finlanda a fost a doua ţară care a interzis prin lege orice pedeapsă fizică asupra copiilor, în 1983. Iniţiativa a făcut parte dintr-un plan de reformă mai amplu, care a vizat 
legislaţia minorilor în ansamblul ei. Legea finlandeză se remarcă prin atenţia acordată violenţei psihice şi oricărei forme de abuz care nu implică pedepse fizice. 
 
„În primul rând, legea încearcă să stabilească o serie de principii pozitive pentru creşterea copilului. În al doilea rând, legea clarifică fără urmă de îndoială că orice atentat la integritatea copilului - fie fizică sau spirituală - constituie o infracţiune şi că nu există nicio diferenţă dacă agresorul este părinte sau rudă a victimei, va fi pedepsit chiar dacă este vorba despre un părinte care are intenţia de a disciplina copilul. Codul Penal stipulează că până şi o agresiune minoră asupra unui copil cu vârsta sub 15 ani poate duce la urmărire penală dacă este vorba despre părinte. Apoi, legea interzice explicit şi orice tratament umilitor”, explică Matti Savolainen, oficial din cadrul Ministerului Justiţiei de la Helsinki responsabil cu elaborarea proiectului de lege din 1983. 
 
Norvegia a fost a treia ţară din lume care interzis prin lege lovirea copiilor. Mai exact, în 1987 a fost adoptat un amendament la legea privind părinţii şi copii, după o recomandare formulată în acest sens de Ministerul Justiţiei. Anterior, legea, care data din 1891 (dar fusese modificată prin adoptarea de amendamente de mai multe ori) prevedea că „părintele sau cel care ţine locul părintelui” avea dreptul să folosească „pedepse fizice moderate” ca modalitate de educare. Această prevedere a fost eliminată în 1972. 
 
În 2005, un astfel de caz a ajuns în faţa instanţei supreme din Norvegia, după ce un tată acuzat că şi-a bătut la fund, cu palma, cei doi fii adoptivi fusese condamnat de toate instanţa preliminară. Tribunalul regional îl achitase, dar procurorii au contestat decizia la Curtea Supremă. Aceasta din urmă a menţinut decizia primei instanţe, iar bărbatul a fonst condamnat, aşa cum prevede Codul Penal al Norvegiei. 
 
Atunci, însă, decizia judecătorilor de la Curtea Supremă a inclus şi o menţiune privind „pedepsele fizice uşoare, precum pălmuirea”, care ar fi admise. Pentru a elimina orice interpretare a legii în acest sens, parlamentarii norvegieni au adoptat un nou amendament la aceeaşi lege, în 2010, care stipulează clar că „minorul nu trebuie supus niciunei forme de violenţă şi nu trebuie tratat în niciun fel care i-ar putea afesta sau pune în pericol sănătatea fizică sau psihică. Acelaşi principiu se va aplica atunci când violenţa este aplicată ca parte a modalităţii de educare a copilului. Folosirea violenţei şi a intimidării, precum şi oricărei alte forme de tratament care nu ţine cont de nevoile copilului, este interzisă”. 

 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

20 Comentarii

pista
3.03.2016, 20:00:34

Mircea Toplean, psiholog clinician: Sa separi copiii de parinti in urma unor marturisiri facute chiar de copii are un efect devastator IN PRIMUL RAND asupra copiilor denuntatori Să zicem că lucrezi la Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC), la serviciul de abuz și primești o sesizare de abuz de genul celei ajunse la Barnevernet în noiembrie 2015. Ce faci? Tu, psiholog, împreună cu alți funcționari la DGASPC, asistenți sociali, te deplasezi urgent la fața locului pentru a face evaluare rapidă a situației. Ce te interesează la un prim contact cu cazul respectiv? Starea fizică a copilului: dacă are nevoie de îngrijiri medicale, dacă a mâncat, dacă e îmbrăcat corespunzător. Următorul pas pe care îl faci - tot la fața locului - este liniștirea copilului, securizarea lui emoțională. Trebuie, deci, să-l ajuți să simtă (NU să înțeleagă) că dacă până atunci a fost martorul sau victima unor lucruri îngrozitoare (pentru care el personal nu are nicio vină), de acum înainte totul va fi bine, mult mai bine; se vor găsi soluții - pentru el, pentru părinții lui, pentru frații lui, pentru toată lumea. Pare simplu, dar nu e. Subliniez importanța eficienței mesajului transmis: tot ceea ce te interesează la acest moment este starea de bine a copilului. Faci absolut tot ce poți ca să diminuezi haosul. Inutil să specific că demersurile funcționărești care implică direct copilul trebuie reduse la minimum. Orice exces de birocrație și orice demers formal pe de o parte, orice scandal și orice formă de răvășeală pe de altă parte compromit confortul emoțional al copilului, și așa fragilizat. Când copilul se relaxează, se poate trece la pasul următor: îl scoți din mediul familiei și îl aduci - împreună cu TOȚI cei implicați - într-un spațiu al DGASPC. Între timp, cu ajutorul asistenților sociali, se încearcă obținerea mai multor informații care să edifice cazul (declarații de la membrii familiei, de la vecini, eventual de la școală etc.) Până aici, toate bune, toate corecte și (relativ) simple. Ne aflăm în termenii legii. DGASPC este obligată prin lege să angajeze psihologi care să se ocupe de evaluarea corectă și completă a cazurilor; iar psihologii au, evident, obligația de a aborda cazurile în termeni psihotraumatologici: ei analizează cu instrumentele și abilitățile specifice specialiștilor ceea ce s-a constatat. Foarte rar se întâmplă ca cele constatate la prima vedere de nespecialiști să se suprapună cu cele analizate ulterior de specialiști. În lipsa acestui efort de interpretare a indicilor traumatici, balamucul nu are niciun sens. Legea nu se aplică mecanic. Oricine poate sesiza și amenda, conform legii, un comportament nepotrivit, dar nu oricine îl poate analiza în coordonatele sale reale. Și de aici încolo - repet, în virtutea legii - rolul psihologului devine unul cheie. Trauma (orice traumă) se circumscrie prin relația dintre două lucruri: evenimentul propriu-zis (în cazul nostru bătaia) și o trăire subiectivă care e, într-adevăr, mai greu de delimitat, dar asta nu înseamnă că joacă un rol secundar în circumscrierea traumei, dimpotrivă, îi este definitorie. Ce vreau să spun este că trauma psihică nu se constată pur și simplu, ea se vădește în relația dintre un eveniment și răspunsul subiectiv la acel eveniment (în delimitarea răspunsului e nevoie într-adevăr de experiență și dexteritate terapeutică). Plecând de la aceste coordonate, se va constata destul de repede că nu există traume identice. Dificultatea oricărui caz de abuz constă, deci, în 1. circumscrierea gravității traumei și 2. luarea unor decizii ulterioare astfel ca acelui copil traumatizat să-i fie mai bine, nu mai rău. Ambele demersuri sunt dependente de context, e aproape imposibil să iei decizii-standard. Și acum miza textului: e bătaia un motiv suficient pentru a separa copilul de părinte? Există copii care pot fi marcați de o strângere mai fermă a mâinii și există copii pe care o bătaie zdravănă îi lasă aproape indiferenți. Orice specialist cu cunoștințe de psihotraumatologie va face diferența între bătaie ca instrument (mai mult sau mai puțin discutabil, dependent de context cultural etc.) și atitudinea de fond a părintelui față de copil. Distincția asta nu ține de preferința sau de orientarea terapeutului, ci de obligația de a nu decide pripit atunci când ai în față un caz de abuz cu consecințe potențial dramatice pentru viitorul copilului respectiv. Ai obligația de a înțelege și de a analiza corect indicatorii traumei. Or, în cazul agresării fizice a copiilor trebuie menționat faptul că nu bătaia în sine e cea care traumatizează în primul rând, ci atitudinea care însoțește gestul agresiv - să zicem nerăbdare, furie, dispreț, chiar ură. Specialistul are, deci, obligația de a porni în circumscrierea traumei dinspre atitudine înspre comportament și nu invers. Orice psiholog onest are suficiente argumente teoretice pentru a face distincția între părinți cu atitudine abuzivă, terorizantă care nu și-au bătut copiii în viața lor, și părinți care și-au bătut copiii fără însă a-i copleși printr-o atitudine parentală ostilă și demotivantă. Te-ai gândi că atunci când o instituție al cărei rol este protecția copilului ia o decizie radicală (separarea copiilor de părinți) pornind de la un indicator traumatic anume - în acest caz bătaia - are un dosar doldora de informații, a făcut o evaluare complexă a cazului și a inclus în acel dosar analiza detaliată și a altor indicatori traumatici, în afara bătăii, fără de care niciun specialist care se respectă nu ar vorbi de o traumă în toată regula. Ei bine, informatiile publice arata că lucrurile n-au stat deloc așa în cazul Bodnariu-Barnevernet. Am aflat de curând că, după separarea copiilor de părinți, nimeni nu a mai vorbit cu surorile Bodnariu, cele care și-au “dat de gol” părinții. Cu alte cuvinte, exact copiii în jurul cărora ar fi trebui să graviteze ancheta care lămurește amploarea traumei în funcție de care ar trebui să se ia o decizie sau alta, au fost trecuți cu vederea. Se pare că instituția la care ne referim respectă legea întocmai, jertfindu-i chiar pe cei în numele cărora acea lege este respectată. Ai crede că menirea acestei instituții este aceea de a proteja copilul, nu legea în numele căreia îl protejează. Ai crede că rolul echipei de specialiști este acela de a face tot ce-i stă în putință pentru ca acelui copil să-i fie ma bine. Ai crede că deciziile radicale ar trebui să fie ultimele la care să se recurgă, după ce s-au luat deja toate celelalte măsuri potențial salvatoare/remediante, și asta tocmai pentru că, prin radicalitatea lor, primele fac și mai mult rău. Se pare că în cazul Barnevernet n-a fost așa. Mai e aici un aspect pe care mulți îl trec cu vederea: să separi copiii de părinți în urma unor mărturisiri făcute chiar de ei, de copii, are un efect devastator asupra tuturor, ÎN PRIMUL RÂND asupra copiilor denunțători. Aceștia vor trăi cu un copleșitor sentiment de vinovăție. Vinovăția că și-au trădat fatal părinții generează cu ușurință un nucleu nevrotic, poate chiar psihotic. La trauma inițială se vor adăuga în curând altele, mult mai grave și mai greu de reparat. Și tot despre bătaie, dintr-o perspectivă principială. Să nu se înțeleagă de aici că sunt pentru aplicarea corecțiilor fizice, însă nu pot să nu constat că vehemența celor care văd în palma la fund o crima abjectă apare adesea compensatoriu, printre acei părinți care nu reușesc să gestioneze franc și eficient relația cu propriul copil. Aduc în discuție un singur scenariu, unul devenit destul de frecvent în România urbană de azi: părintele care se simte vinovat în fața copilului său, părintele care care se teme de copilul său și, prin urmare, îl răsfață. Pentru că stă toată ziua la serviciu (are de plătit rate la mașină și vacanțe), părintele ajunge seara acasă, paralizat de frică și copleșit de vinovăție în fața propriei odrasle. Cum s-o mai supere? Odrasla lui e singura sursă de afecțiune genuină, de fapt, singura sursă de bine suprem. În virtutea unui mecanism extrem de insidios de spaimă și culpă în fața propriului copilul, părintele devine incapabil de decizii structurante, formatoare. Copilul pe care l-a nedreptățit trebuie re-îndreptățit acum compensatoriu, din plin. De aceea îl răsfață și-i îndeplinește absolut toate dorințele, renunțând la cea mai mică tușă disciplinară de teamă să nu-și pună odrasla în situația (inevitabil stresantă) de a se revolta. Acest părinte nu-și poate vedea copilul cu fruntea înnegurată. Ar fi prea mult pentru el. De fapt, pentru amândoi. Palma la fund, în ecuația asta, pare într-adevăr inacceptabilă. Și atunci se naște retorica aceea compensatorie: "lasă copilul să se exprime!” pare a fi singura grijă pe care acest tip de părinte - nu mă feresc să-i spun hipster - o are (și e mândru că o are fiindcă îi pare extrem de onorabilă). Părintele hipster nu-și dă seama că, în felul acesta, nu-și încurajează deloc copilul "să se exprime” fiindcă exprimarea coerentă presupune ea însăși existența unei structuri. De fapt, copilul este încurajat să dea curs tuturor impulsurilor sale inevitabil haotice. Părintele hipster uită - sau n-a știut niciodată - că orice copil, pe lângă nevoia de independență, mai are și altele - complementare, NU opuse: nevoia de disciplinare, de limitare, de structurare, de repere clare. De ce sunt acestea ignorate? Fiindcă pun părintele în situații complicate, jenante, iritante, stresante, lipsite de gratificație. Părintele hipster are nevoie să se uite în oglindă și să vadă un om minunat, un părinte oripilat de barbariile care au loc în familiile balcanice, un părinte aliat cu Barnevernet care scrie fudul și condescendent pe forumuri: “Bine le-a făcut" și "Îi bați, ți-i ia." Cred cu tărie că nu bătaia este problema numărul 1 în familiile urbane din România. Ci răsfățul, incapacitatea părintelui de-și asuma un rol structurant în viața copilului său.

-3 (13 voturi)
Radu Mircea
3.03.2016, 21:57:21

# pista Breeee ... Da' esti nevorbit de mult , ca prea te-ai intins la demonstrat ceva simplu . In Romania nu stiu citi parinti ''hipsteri '' isi rasfata copiii dar cunosc in schimb o gramada de insi cu pretentii intelectuale care-si bat copiii daca nu regulat , macar din cind in cind cind tensiunea acumulata atinge cota critica . Este inradacinat in neamul nostru bataia parinteasca care n-a omorit pe nimeni . Pentru cei care au crescut sub palma parinteasca si sub amenintarea curelei pare greu de inteles ca exista oameni care chiar te decad din drepturi daca profiti de ascendentul tau asupra unui copil . Vrajeala cu trauma mai mare in cazul despartirii de parinti decit suportarea in continuare a tratamentului ''parintesc '' este discutabila . Ca sunt o gramada de coreligionari care fac fronda cu Bodnarii pot sa inteleg fara a fi de acord cu ei .

-6 (10 voturi)
daco getul
3.03.2016, 20:28:30

pai da ,sigur, aceeasi suedie -vai de capu ei acum- care pana sa dea legea cu bataia steriliza adultii considerati "inapti" pentru a avea copii

0 (10 voturi)
pista
3.03.2016, 22:38:31

Ipocrizie norvegiană! În Norvegia dacă părintele îi dă o palmă copilului, peste funduleţ, riscă să-l ia statul. Dacă, însă, copila minoră este violată de un infractor, sau de un grup de infractori, respectivii primesc pedepse alarmant de blânde. Aceasta denotă foarte clar cât de mult le pasă norvegienilor de copii și faptul că în jurul lui Barnevernet nu gravitează grija pentru copii ci este o afacere financiară profitabilă. Confiscarea unui copil dă de lucru unei armate de oameni pentru o perioadă de câțiva ani. Am intrat în dialog pe forumuri cu mai multi norvegieni și am constatat cu stupoare că norvegienii consideră că, “copiii nu sunt proprietatea părinților“. Cu alte cuvinte “copiii tăi nu sunt ai tăi”. I-am întrebat atunci ai cui sunt? Mi-au răspuns: “Children are people, they are not someone’s property“. Le-am spus că totuși copiii nu sunt maturi și cineva trebuie să decidă în dreptul lor. Mi-au spus că statul decide. Deci părinții nu pot decide asupra copilului dar statul poate. Cât de mult îi pasă statului de copii se observă și din pedepsele pe care le primesc pedofilii în Norvegia. Un invidiv care a violat bestial o fetiță a primit vreo 2 săptămâni de închisoare iar un grup de bărbați care au violat o minoră, în Norvegia, au primit ca pedeapsă “muncă în folosul comunității”. Nici o zi de pârnaie. http://www.barenakedislam.com/2013/10/14/no-wonder-muslim-paedophiles-love-norway-so-much/ La linkurile de mai jos găsiți două articole în limba norvegiană despre cazuri de violuri asupra copiilor, infracțiuni soldate cu pedepse aproape inexistente. https://www.frieord.no/innenriks/bile-mohamed-elmi-18-og-abdirizak-nur-ali-21-domt-for-grove-overgrep-mot-norsk-14-aring/. https://www.frieord.no/utenriks/somalier-voldtok-12-arige-ida-fikk-22-dagers-samfunnstjeneste/ In consecință, grija norvegienilor pentru copii se limitează la disciplina părinților. Sunt îngrijoarați ca nu cumva părinții să-si disciplineze copiii. Când încerci să duci discuția mai departe, să vedem la ce se expun acești copii după ce sunt dezrădăcinați din familie și ajung pe mâna unor străini, care au grijă de ei stimulați de sumele frumoase pe care statul le oferă, mintea li se blochează. Atunci când copiii sunt violați bestial sau abuzați sexual, de catre foster parents, nimeni nu ripostează in Norvegia. Când statul îți smulge copiii din brațe si îi separă unii de alții si ți se rupe inima după ei, se uită mirați la tine de ce te “isterizezi” și te întreabă calmi dacă ai nevoie de un psihiatru. Mentalitate scandinavă de-a dreptul aburdă. O jurnalistă norvegiancă îmi spunea că de multe ori cea mai bună opțiune pentru copil este ca acesta să fie luat din familie și plasat la foster parents, să rupă contactul cu parintii biologici. Am întrebat-o de unde poate ști cineva care e cea mai bună opțiune pentru copil din moment ce există atâtea cazuri în Norvegia în care copiii au fost luați din sânul familiei pentru o palma la funduleț și au ajuns să fie agresați sexual de către foster parents? Le-am dat să citească acest studiu făcut tot de norvegieni în care se spune ce se întâmplă de obicei cu acești copii plasați in foster homes. http://armoniamagazineusa.com/2015/12/23/mental-disorders-in-foster-children-a-study-of-prevalence-comorbidity-and-risk-factors/ În orice caz, norvegienii sunt capabili să ducă discuția până la un punct pe acest subiect, după aceea refuza să gândească. Aceasta probabil și pentru că ei nu mai fac copii. Nu știu ce înseamnă legătura emoțională dintre un copil și un părinte. Ei știu un singur lucru: părintele nu are voie să atingă copilul nici cu un deget. Dacă o face, norvegianul se revoltă și e în stare să decreteze cele mai aspre pedepse. În mod paradoxal, însă, același norvegian, consideră că un individ care-ți violează fiica de 10 de ani merită să primească pedeapsa “180 de zile de muncă în folosul comunitatii…“. Oare câte zile de muncă în folosul comunității n-ar face părinții cărora le-au confiscat statul norvegian copiii? Nu li se dă însă această șansă! Mai multe detalii despre aceasta instituție numită Barnevernet, aici: http://delightintruth.com/ În unele cazuri violatorii sunt minori, iar norvegienii spun că sistemul lor se axează mai mult pe reabilitare decât pe, pedeapsă, mai ales când infractorul e minor. În acest sens, un adolescent de 17 ani poate viola liniștit fetițe de 10-11 ani pentru că el știe că nu riscă mai nimic în această țară… (Din corespondența cu jurnalistul și scriitorul Octavian D. Curpaș)

+4 (10 voturi)
mitrut
3.03.2016, 22:50:41

Ioi, ioi, Pista, da mai ho!

-1 (7 voturi)

Vezi toate comentariile (20)

Modifică Setările