Hexi Pharma şi NATO, sau despre vulnerabilităţile majore ale României

S-a vorbit mult despre scandalul Haxi Pharma şi despre diversele sale implicaţii. Dar, ciudat, nu a fost evocată dimensiunea internaţională de securitate pe care o pune – pentru calitatea de membru NATO şi UE – acest caz care, pe fond, anunţă o vulnerabilitate extremă a României.

Atât în interiorul ţării, cât şi în relaţia cu partenerii săi. Şi aceasta în cel mai dificil context de securitate din ultimul sfert de secol, acum când tensiunile în zona noastră încep să se apropie de zona de explozie.

Iar consecinţele unei asemenea explozii, indiferent de amploarea sa, se vor număra în vieţi umane. Capacitatea de răspuns a ansamblului celor două alianţe, UE şi NATO, este calibrată pe două nivele: unul de protecţie militară, celălalt de protecţie civilă. În ambele cazuri, în cadrul celor două structuri, există sub-ansamble specializate, atât pentru reacţie rapidă (de tipul vehiculelor medicale sau elicoperelor şi avioanelor medcalizate sau spitalelor militare mobile), cât şi pentru cea consolidată, care se bazează pe structurile naţionale fixe existente. Protocoalele operaţionale, pentru ambele cazuri şi pentru ambele organizaţii, au pus la punct planuri complexe care să angajeze toate tipurile de infrastructuri şi, acolo unde este cazul, aducerea unor unităţi medicale de sprijin, militare şi civile, din ţările partenere. Caz în care fiecare aduce în zonă echipamente complexe, personal, totul dublat cu dotările cât se poate auto-suficiente pentru a acoperi vârful de criză, reaprovizionarea acestora constituind una dintre construcţiile logistice vitale.

Trebuie să reamintim faptul că, în cazul apariţiei unei situaţii de urgenţă, fie ea militară sau civilă, sistemul medical naţional intră într-un regim special, fiind coordonat ,în funcţie de situaţie, de comandamentul militar sau de cel pentru situaţii de urgenţă, fiind calibrat să poată primi câteva valuri succesive, în răstimp foarte scurt, asigurând acordarea asistenţei medicale. Atât în spitale cât şi în spaţii deja identificate şi utilate cu un minimum de cazarmament şi aparatură medicală de bază. Dar şi cu tot ceea ce înseamnă nevoile de provizii, alimentare sau medicale, care să permită desfăşurarea unei asemenea activităţi în condiţiile în care spitalele nu vor avea timpul să aştepte nici măcar câteva ore sosirea unei logistici aflate eventual în depozite.

În cazul NATO, există 4 nivele de răspuns (Role/Echelon medical support) pentru care toate trupele statelor membre ale Alianţei trebuie să fie pregătite cu unităţi proprii. Primul nivel este cel integrat într-o unitate mică şi care are capacitatea de a oferi primul ajutor imediat şi să asigure triajul pacienţilor. Nivelul 2 este cel al unei brigăzi, pregătită să preia pe cei evacuaţi de la nivelul anterior, cu capacităţile pe tratament şi recuperare pentru trimiterea soldaţilor înapoi pe câmpul de luptă, dotate pentru a asigura operaţii minore şi tratament post-operatoriu (dar, pentru unităţile din marină, la acest nivel este inclusă o sală de operaţie). Nivelul 3 este la nivelul unei divizii sau unei formaţiuni mai mari decât aceasta, având la dispoziţie aparatură complexă de diagnostic, săli de operaţie, inspecţia alimentelor, stomatologie, dar şi echipe specializate în managementul stressului. În fine, nivelul 4 implică resursele cele mai complexe, fiind vorba despre pacienţi care necesită un tratament mai îndelungat, existând săli de operaţii cu aparatura necesară pentru operaţii de mare complexitate, inclusiv de reconstrucţie plastică sau reabilitare fizică. În mod normal, acest tip de spital complet utilat este pus la dispoziţie de fiecare ţară membră şi, în cazuri speciale, poate fi chiar amplasat în apropierea imediată a teatrului de operaţiuni.

În cazul UE, în prima fază a unei urgenţe civile, la cerera autorităţilor statului respectiv, sosesc imediat în zonă echipele de intervenţie aflate deja în stand-by în mai multe puncte din Europa, coordonate de centrul specializat de răspuns al UE. Ele se vor integra în structurile naţionale, la fel cum o vor face, în faza a doua, echipele de medici trimişi în ajutorul ţării care trmite mesajul că-i sunt depăşite limitele de reacţie naţionale.

Mesajul esenţial, valabil în ambele cazuri, este că angajamentul fiecărei ţări – în cazul unei misiuni NATO - este să vină cu propriile capacităţi care urmează să fie puse la dispoziţia Alianţei, ca parte integrantă a dispozitivului de luptă. Moemnt în care, acum, din România vine semnalul teribil că unităţile noastre medicale pot fi o sursă de vulnerabilitate majoră. Închipuiţi-vă că, Doamne fereşte şi apără, ne-am fi trezit obligaţi să trimitem într-un teatru de luptă o unitate care să folosească dezinfectanţii de la Hexi Pharma sau că, înspre spitalele civile şi militare din România ar fi fost direcţionaţi pacienţi provenind dintr-un teatru de luptă şi care ar fi avut soarta atâtora dintre bolnavii români, infectaţi şi suprainfectaţi cu germenbii specifici infecţiilor nososomiale.

Ce s-ar fi întămplat în cazul unei calamităţi majore, cu mii şi mii de victime în primele minute sau în primele ore care ar fi trebuit să fie trimise în spitalele infectate deoarece sunt dezinfectate cu produsele HexiPharma, cu aparatură medicală devenită factor major de risc deoarece e dezinfectată cu aceleaşi produse?

În cazul acesta, avem de-a face nu numai cu obişnuitul comportament aiuristic, inconştient şi criminal al propriului nostru sistem împotriva pacienţilor români, desconsideraţi, umiliţi şi trimişi la cimitir înainte de vreme. Asta a mai fost şi va mai fi atâta timp cât sistemul de sănătate din România este terenul de vânătoare pentru interese financiare enorme ale tuturor celor care deţin, mai mult sau mai puţin vizibil, o părticică de putere politică şi sunt grăbiţi “să-şi facă suma”. Suntem confruntaţi cu o uriaşă problemă de credibilitate ca ţară în relaţia cu aliaţii căci, înainte de a se face lumină şi curăţenie în sistem, cine poate garanta, acum, că situaţia critică a dispărut ca prin farmec, că spitale sunt curate şi fiabile? Ce garanţii trebuie date partenerilor noştri că, în caz de probleme majore, militarii noştri şi cei aliaţi nu vor fi evacuaţi, aşa cum ar presupune protocolul de colaborare,  – pentru a lua doar un exemplu – în Spitalul Judeţean de Urgenţă Brăila acolo unde, doar în ultimul an, au fost înregistrate peste 50 de infecţii nosocomiale conform unui raport făcut public acum două zile de Gabriel Ciochină, directorul Direcţiei Judeţene de sănătate publică?

Speranţa noastră a tuturor, mărturisită sau nu, este că, în caz de, „vine NATO să ne apere”. Să nu ne fie jenă să o recunoaştem, căci asta speră şi celelalte state de pe frontiera cu Rusia sau în aproierea acesteia, posibilul spaţiu de fractură. Să ne fie, însă, jenă - şi odată şi odată să-i punem pe politiceni în faţa responsabilităţii ce le revine – de situaţia dramatică în care ne găsim, notată ca atare, cu îngrijorare, de cei care ar trebui să-şi trimită soldaţii să lupte aici dar şi să fie eventual trataţi în spitalele noastre focare majore pentru infecţii multiple şi de durată. Plus, întrebare delicată, ar trebui să ştim, pentru a evalua corect cât de amplă e criza, dacă în depozitele Rezervelor Naţionale şi ale ISU existau rezerve de produse HexiPharma... Cu asta ce facem?

Care este, care va fi răspunsul concret şi responsabil al unui stat membru NATO şi UE? Dacă vom face şi din asta un scandal oarecare, acoperit rapid, profesionist, de o multitudine de altele, vom intra în ridicol. Şi, iată, ridicolul poate ucide nu numai reputaţia şi credibilitatea unei ţări. Poate, atunci când este însoţit de prostie, avariţie şi politicianism mărut, să ucidă la propriu.