INFOGRAFIE Starea Apărării Naţionale: cine furnizează arsenalul armatei române

Blindatele Piranha 3C au fost cumpărate la mâna a doua, în 2006, de la elveţieni. FOTO MApN.ro

Cele mai valoroase contracte pentru înzestrarea armatei române în ultimii 25 de ani au mers, fără excepţie, la guverne sau companii străine. Marile achiziţii sunt, în majoritate, second-hand şi vin în completarea stocurilor învechite, moştenite din comunism.

În anii `90, România încă se afla în topul zece al exportatorilor mondiali de armament. Între timp, producţia a scăzut odată cu exporturile şi cererea. Industria naţională a apărării a resimţit în plin schimbările.  

Astăzi, exportăm doar mai degrabă armament uşor, componente, muniţii şi softuri. În contrapartidă, suntem nevoiţi să importăm de fiecare dată când Ministerul Apărării Naţionale alocă armatei bani pentru programe masive de modernizare sau înarmare. 

Fără excepţie, toate marile astfel de programe demarate în ultimii 25 de ani au avut furnizori străini, fie că vorbim despre guverne care ne-au vândut nave sau tancuri pe care le scoseseră din uzul armatelor proprii, fie că vorbim de producători militari internaţionali. 

Însă, între toţi furnizorii Armatei Române, doi se evidenţiază prin numărul de contracte, constanţă şi diversitatea produselor cumpărate: Rusia şi Statele Unite ale Americii. 

Primele contracte de import de armament dintre România democrată şi Federaţia Rusă au fost, de fapt, „moştenire” din perioada comunistă - comenzi plasate de Bucureşti către producătorii din spaţiul sovietic şi care nu au apucat să fie onorate înainte de destrămarea URSS. Astfel de contracte au rămas în derulare şi după căderea Cortinei de Fier. România a cumpărat în acest fel licenţe pentru producerea TAB-urilor de tipurile 77, 71M şi 72, a avioanelor de antrenament YAK-52a sistemelor antirachetă A-94şi CA-94, toate în baza unor contracte semnate înainte de 1989.  La fel, am cumpărat 21 de avioane MiG-29 şi peste 250 de rachete pentru ele, trei tunuri navale AK-230 de 30mm pentru tankerul Tulcea şi remorcherul Grozavu –comandate în 1987, livrate între 1992 şi 1995. Apoi, patru tunuri AK-630 de 30mm şi două radare, toate pentru fregate Sebastian, comandate în 1989 de la URSS şi livrate în 1997 de Rusia. 

Tot contractele ante-1989 ne-au adus şi trei nave Tarantul vedete purtatoare de rachete – Zborul, Pescăruşul şi Lăstunul. Rachetele pe care le-am cumpărat de la ruşi pentru ele au reprezentat unul dintre primele contracte de importuri militare cu Rusia. Primul, semnat în 1990, a fost pentru patru lansatoare de rachete RBU-6000 ASW MRL, cu care a fost dotată fregata Contra-Amiral Eustaţiu Sebastian. Am cumpărat apoi 10 torpile şi un tun naval pentru aceeaşi fregată. Lista se încheie cu trei avioane MiG, tot la mâna a doua, luate în 1993 şi 1996. 

Relaţia comercială cu industria americană de apărare a început mai târziu, în 1995. Primul contract a fost pentru cinci avioane de transport militar Hercules C-130 pe care nu ştim cu cât le-am cumpărat, dar ştim că le-am modernizat cu 55 de milioane de dolari, la producătorul american, nouă ani mai târziu. 

Au urmat apoi cinci radare aeriene TPS-77, folosite şi pentru operaţiuni civile de trafic aerian, care au costat 82 de milioane de dolari, 99 de motoare Diesel pentru vehicule de infanterie, 65 de aparate de zbor fără pilot Shadow-600, două radare aeriene TPS-79. 

Tot de la americani am cumpărat şi 31 de motoare Diesel pentru blindatele Piranha 3-C luate de la elveţieni şi 14 turbopropulsoare pentru Spartanele luate de la italieni. În 2006, am luat de la americani şi 22 de vehicule Humvee pentru a le folosi în Afganistan şi Irak şi 60 de vehicule blindate (40 la mâna a doua) MaxxPro Dash, folosite în Afganistan. 

Practica a stârnit nemulţumiri atât la nivelul opiniei publice – controversele legate de avioanele F-16 luate la mâna a doua de la portughez i fiind doar cel mai recent caz de acest gen – cât mai ales în rândul producătorilor autohtoni de arme şi tehnică militară. Pentru a face bani, aceştia s-au reprofilat către produse cu uz civil sau exporturi şi tot mai mulţi vor chiar să renunţe la industria militară, explică Viorel Manole, preşedintele Asociaţiei Producătorilor Militari din Romnia – Patromil. 

Un proiect de lege lansat anul trecut în dezbatere publică de Ministerul Economiei şi girat de premierul Victor Ponta propune un sprijin generos în acest sens. Sub umbrela „interesului esenţial de securitate”, cumva diferit de interesul naţional sau interesul strategic, armata român ar urma să fie obligată să cumpere doar de la producători autohtoni – şi nu oricum – ci doar de la cei de stat. Proiectul nu are, evident, nicio şansă de a fi adoptat ca lege pentru că încalcă toate normele comunitare, spun specialiştii din domeniu. 

Bugetele pentru înarmare (% din bugetele totale)

Anual, o cincime din bugetul Ministerului Apărării Naţionale ar trebui să meargă către înarmare. În realitate, acest prag a fost atins o singură dată după 1990. Constant, cea mai mare parte a bugetului Apărării merge către plata salariilor şi operaţiuni de rutină. Pentru înzestrarea forţelor armate rămâne doar o fracţiune.

Din 1988 încoace, bugetele anuale ale Ministerului Apărării Naţionale al României au însumat aproximativ 45 de miliarde de dolari, conform datelor adunate de Institutul Internaţional de Cercetare pentru Pace de la Stockholm (SIPRI).

Raportat la Produsul Intern Brut, bugetul alocat Apărării nu a depăşit niciodată 1,85%. Ţinta pentru toţi cei 28 de membri NATO este 2% din PIB. 

Armata română funcţionează cu astfel de decalaje de ani buni. Indiferent de variaţiile înregistrate în ceea ce priveşte numărul de cadre militare şi personal civil, cea mai mare parte a bugetului a mers, an de an, către plata salariilor. Practic, dacă bugetele anuale alocate MApN în perioada 2006-2013 însumează 14,135 miliarde de euro, mai puţin de 1,7 miliarde au mers către înarmarea forţelor române. 

[<a href="//storify.com/elenadumitru/starea-apararii-nationale" target="_blank">View the story "Starea Apărării Naţionale" on Storify</a>]