Iniţiativa Budapestei - Minority-SafePack - ameninţare sau oportunitate? De ce Bucureştiul ar trebui să manevreze văpaia interesului maghiar în loc să o stingă

FOTO AFP Photo/Christof STACHE.

În acest an Ungaria va inaugura un monument în care va arde o „flacără eternă” pentru comemorarea deciziilor luate prin Tratatul de la Trianon, nimic nou pentru un sistem care vreme îndelungată a fost obişnuit să privească spaţiul aflat în imediata-i vecinătate ca pe o zonă de manifestare economico-culturală maghiară (în cazuri extreme chiar civilizatoare).

Paul Gologan*

Manifestările Ungariei în România, Slovacia, Croaţia, Ucraina, Serbia au fost de multe ori anunţate de specialişti din statele menţionate, şi toate pot fi privite printr-un filtru al simbolismului care alimentează naţionalismul retrograd ce menţine la conducere partidul premierului maghiar. Prin faptul că Ungaria are o prezenţă consistentă în fostele teritorii ale sfintei coroane arată la nivel simbolic că aceasta încă luptă, că nu s-a predat, că Trianonul nu a reuşit să îngenuncheze „marea naţiune maghiară.”

După cum am anunţat în materialul precedent, iniţiativa cetăţenească europeană, Minority SafePack, a întrunit numărul minim de semnături necesar pentru ca parcursul ei să continue. Regulamentul 2019/788 al Parlamentului European şi al Consiliului, intrat în vigoare la 1 ianuarie 2020, descrie procedurile ce urmează să se desfăşoare de la data la care Comisia Europeană a făcut menţiunea în Registrul Oficial cu privire la validitatea iniţiativei şi atingerea nivelului de susţinere cerut, adică 10 ianuarie. De la acest moment, iniţiativa este supusă unei examinări stabilită de articolele 14 şi 15 ce se desfăşoară în mai multe etape. Prima dintre ele vizează prezentarea Comisiei Europene în termen de o lună, de către organizatori, a obiectivelor ce se doresc a fi atinse, lucru care s-a petrecut pe data de 5 februarie. Obiectivele au fost detaliate într-un document ce poate fi accesat aici. Cea de-a doua etapă prevede organizarea unei audieri publice de către Parlamentul European, unde vor fi prezenţi reprezentanţi ai Comisiei, Consiliului şi altor organe consultative, precum şi reprezentanţi ai parlamentelor naţionale şi societăţii civile, în urma căreia va fi evaluat spirijinul politic pentru iniţiativă, eveniment ce trebuie să se desfăşoare în termen de trei luni. Din cauza epidemiei cauzate de noul virus, evenimentul care iniţiat trebuie sa aibă loc pe 23 martie, a fost mutat la o dată ulterioară.

În ultima etapă, după cum arată Art.15(2) ...Comisia publică o comunicare în care îşi prezintă concluziile de natură juridică şi politică cu privire la iniţiativă, eventuala acţiune pe care intenţionează să o întreprindă şi motivele pentru care urmează sau nu să acţioneze.  

Multe dintre prevederile pe care iniţiatorii doresc să le implementeze fac referire într-adevăr la probleme pe care minorităţile naţionale le întâmpină în viaţa de zi cu zi ca urmare a unei abordări defectuoase a relaţiei majoritate-minoritate. Însă, modul în care se propune soluţionarea lor duce cu gândul la crearea unei relaţii de dependenţă între minoritate şi statul înrudit, kin state(de exemplu cetăţenii minoritari de etnie maghiară din România şi Slovacia, pe de o parte, şi Ungaria, pe de altă parte). Totodată, iniţiativa nu propune o direcţie principială de înţelegere şi aplicare a măsurilor, care pentru multe state vest europene, ce nu au experimentat participarea la viaţa publică a unei categorii etnice numeroase şi normate pe baza conceptului de minoritate naţională, pot echivala cu o intruziune mai mare decât cea resimţită de pe urma migranţilor, pentru simplul fapt că cei din urmă sunt mai interesaţi de integrarea în statul adoptiv, decât de reproducerea societăţii de origine pe teritoriul acestuia, în vreme ce în cazul minorităţii naţionale, situaţia se prezintă în general invers. În lipsa unei direcţii de înţelegere, prevederile iniţiativei pot fi utilizate pentru a decupla etnicii minoritari de statul aparţinător. Sub vălul multiculturalismului Viktor Orban îşi proiectează politicile de captare a resurselor din zona bazinului carpatic, fără să ţină cont de instabilităţile pe care le generează. Este important de menţionat că Minority SafePack funcţionează în tandem cu o altă ICE ce poartă denumirea Politica de coeziune pentru egalitatea regiunilor şi sustenabilitatea culturilor regionale. Prima întăreşte poziţia minorităţilor naţionale, în vreme ce a doua trasează conturul administrativ al zonei unde ele sunt plasate pentru realizarea unei modalităţi mai facile de atragere a fondurilor de coeziune prin sistemul NUTS (LARICS va reveni cu o analiză şi asupra acestei chestiuni). Ambele iniţiative au fost promovate în aceeaşi perioadă de timp, şi împotriva ambelor statele român şi slovac au întreprins acţiuni în faţa Curţii şi Tribunalului UE. 

În introducerea documentului ce detaliază prevederile ICE, la punctul 1, iniţiatorii amintesc de Hotărârea din 24.9.2019 dată în Cauza T-391/17  România vs Comisia Europeană. La punctul 23 din hotărâre, România afirmă vehement că statele membre au competenţă exclusivă de legiferare în domeniul protecţiei minorităţilor naţionale, şi arată că o viitoare demarare a procedurilor ce urmăresc conturarea unor norme în acest domeniu, depăşeşte sfera de acţiune a Comisiei stabilită prin tratate. În Articolul 167 din TFUE invocat de România, se specifică faptul că Uniunea are competenţe de sprijin, de coordonare şi de completare, iar nu o competenţă exclusivă sau partajată cu statele membre de a promova o politică având ca unic obiectiv diversitatea culturală (punctul 23 în hotărâre). Dar, la Art.167 (4) se vorbeşte despre faptul că Uniunea trebuie să ţină cont în demersurile legislative de aspectele culturale. 

La punctul 53 din hotărâre se prezintă răspunsul susţinerii de la punctul 23, care împreună cu punctul 56 deschid uşa adoptării unor măsuri în domeniul culturii: Astfel, deşi, în domeniile de competenţă ale Uniunii, Comisia este abilitată să prezinte, în scopul realizării obiectivelor urmărite în mod specific de dispoziţiile relevante ale Tratatului FUE, propuneri de act juridic ce ţin seama de valorile şi de obiectivele care fac obiectul propunerii de ICE, nimic nu trebuie să împiedice această instituţie, în principiu, să prezinte şi propuneri de acte specifice care, precum în speţă, sunt menite să completeze acţiunea Uniunii în domeniile de competenţă ale acesteia pentru a asigura respectarea valorilor prevăzute la articolul 2 TUE şi a bogăţiei diversităţii sale culturale şi lingvistice, prevăzută la articolul 3 alineatul (3) al patrulea paragraf TUE. Printre valorile prevăzute la Articolul 2 din TUE se numără şi respectarea drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale. 

Utilizarea geopolitică a minorităţii maghiare poate fi deturnată

Poziţia pe care România o adoptă vizavi de problematica gradului de penetrare a influenţei  statului înrudit cu o categorie etnică de pe teritoriul statului aparţinător, pentru că acesta este punctul de interes pentru care Viktor Orban susţine iniţiativa, arată, în primul rând, lipsa unui proiect conturat pe termen lung vizavi de etnicii români din afara graniţelor ţării, indiferent dacă ei sunt consideraţi o minoritate naţională sau nu. România nu putea să ofere, bineînţeles, prin mecanismele din cadrul procesului o alternativă statului maghiar, o soluţie de compromis cu privire la politica în domeniul minorităţilor, şi de aici se justifică atitudinea de negare vehementă a posibilităţii Comisiei de a legifera, chiar şi la un nivel ce nu asigură exclusivitate, în domeniul diversităţii culturale, care este legat şi de respectarea drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale. Totuşi de la momentul în care iniţiativa a fost promovată (15 iulie 2013) şi până în prezent, statul român doar a atacat-o, menţinându-şi discursul rigid şi în afara instanţelor. În spaţiul public nu au apărut informaţii cu privire la posibile contacte între Guvernul României şi cel al Ungariei în vederea găsirii unei alte abordări, deşi statele aveau interese care cel puţin la nivel de formă erau similare. Conţinutul în schimb a fost şi este altul, în cazul nostru protejarea etnicilor români aflaţi în număr considerabil în Europa şi care prezintă caracteristicile minorităţilor naţionale, iar în cazul Ungariei crearea unor puncte de vulnerabilitate în arhitectura Europei Centrale şi de Est prin intermediul minorităţilor naţionale, puncte ce pot fi folosite pentru atingerea abiectivelor guvernului de la Budapesta pe diverse dosare de politică externă.  

Chiar dacă etnicii români nu sunt încadraţi în sfera de acţiune instituită de mecanismele ce protejează minorităţilor naţionale, problema se reduce într-un final la realitatea etnică, anume că 9.700.000 de români trăiesc în afara graniţelor ţării (conform raportului de activitate pentru anul 2019 al fostului Minister pentru Românii de Pretutindeni).  

Prin Tratatul de înţelegere, cooperare şi bună vecinătate dintre România şi Ungaria din 16 septembrie 1996 a fost creată o Comisie mixtă de colaborare între cele două state. Ca parte a Comisiei funcţionează Comitetul de Specialitate româno-maghiar de colaborare în problemele minorităţilor naţionale, principalul cadru de examinare şi soluţionare a problemelor de interes pentru minorităţile română şi ungară din cele două state. La finalul consultărilor avute cu omologul ungar pe data de 07.05.2015 la Budapesta, Ministrul Român al Afacerilor Externe într-o conferinţă de presă a punctat principalele subiecte discutate. Deşi acesta numeşte în mod clar o parte dintre ele, moştenirea Gojdu, mandatul european de arestare emis pe numele fostului deputat Marko Attila, cooperarea transfrontalieră (interconectarea şi darea în folosinţă a autostrăzii A1-M43 şi  interconectarea la frontiera de stat româno-ungară a unei infrastructuri transfrontaliere de reţea optică.), securitatea energetică, parteneriatul estic (cu detalii pentru fiecare în parte), subiectele legate de protecţia persoanelor care aparţin minorităilor naţionale sunt încadrare într-o altă formulă, firească prin raportare la complexitatea problemei, dar în care totuşi nu apare nicio referire la Iniţiativa Cetăţenească Europeană Minority SafePack: Ministrul Afacerilor Externe a arătat că trebuie eliminate abordările de tip unilateral şi a solicitat părţii ungare ca abordarea consensuală să prevaleze în relaţia bilaterală, aceasta fiind singura modalitate care permite evitarea oricăror tensiuni artificiale create prin recurgerea la alte canale decât cele diplomatice, inclusiv mass-media.

Totodată, acesta a arătat că abordarea consensuală corespunde normelor şi principiilor de drept internaţional care guvernează relaţiile dintre state şi cooperarea internaţională în acest domeniu specific şi este de natură să ducă la soluţionarea aspectelor ce ţin de minorităţi.

Şeful diplomaţiei române a reiterat, în acest context, importanţa acordată de partea română Comitetului de specialitate româno-ungar de colaborare în problemele minorităţilor naţionale, cadrul de dialog convenit de cele două state prin Tratatul de bună vecinătate menit să identifice o soluţie comună la situaţiile cu care se confruntă persoanele aparţinând minorităţilor naţionale.

O atitudine defensivă

Din anul 1989 până în prezent, România a avut în principal o atitudine defensivă faţă de politica purtată de Ungaria în domeniul minorităţilor, lucru de înţeles până la un anumit moment. Intrarea în Uniunea Europeană urmată de migraţia masivă a etnicilor români spre spaţiul occidental ar fi putut să reprezinte un punct de schimbare a abordării în relaţia cu vecinul vestic, întrucât ambele state întâmpină aceeaşi problemă, cea a etnicilor situaţi în proporţii covărşitoare în afara graniţelor. Un canal de dialog deschis pe acest subiect care să traducă experienţa celor două ţări pe domeniul minorităţilor naţionale în politici promovate la nivelul Uniunii Europene,  ar fi putut tempera ingerinţele statului maghiar şi ajuta România în construirea unei politici coerente pentru cei ce au ales să-şi continue viaţa în altă ţară, dar care păstrează o legătură puternică cu originile. Este vizibil faptul că pentru statul maghiar principala preocupare nu este integrarea minoritarilor în statele învecinate şi menţinerea unor legături pur culturale cu aceştia, din această cauză politicile promovate până în momentul de faţă prin parlamentul de la Budapesta mai degrabă au îndepărtat etnicii maghiari de societatea românească, decât i-au apropiat. O schimbare a abordării pare a fi greu de realizat în contextul în care sunt în continuare utilizate doar iniţiative de răspuns la mesaje din categoria „ungurii vor să ne fure ţara.”, de către o parte, şi „minoritatea maghiară este asuprită de statul român” de cealaltă parte. 

Proiectarea intereselor economice, culturale şi politice în spaţiul aflat în vecinătatea Ungariei reprezintă o manifestare pe care o are orice actor statal. În cazul de faţă, acestea sunt învăluite în politicile de protejarea a minorităţii maghiare din România, şi este foarte puţin probabil că noile partide care vor urma FIDESZ nu vor utiliza (exploata) această „oportunitate.”  Dacă România îşi menţine abordarea, va fi într-o defensivă continuă, iar experienţa anilor trecuţi arată că politica paşilor mărunţi a Ungariei reuşeşte să contabilizeze mici reuşite. 

Iniţiativa Minority Safepack, deşi în principal reprezintă un instrument de presiune al lui Viktor Orban, readuce în atenţia decidenţilor statelor membre subiectul etnicităţii, a modului în care majoritatea se raportează la minoritate şi invers, dar mai ales faptul că ne aflăm într-o lume în care 10.000 de societăţi distincte trăiesc în aproximativ 200 de state (Our Creative Diversity Report of the World Comission on Culture and Development, 1995). Multe dintre acestea se află în Europa, dar capacitatea lor de a supune atenţiei publice subiectul identităţii este înăbuşită de mitul statului neutru din punct de vedere etnocultural. Dacă s-a reuşit separarea statului de biserică, modelul nu poate fi replicat şi în cazul de faţă. Sub aparenţa funcţionării unui sistem instituţional nepărtinitor, majorităţile oprimă constructele identitare minoritare, care la rândul lor pretind în mod exagerat, dar cu scopul de a se proteja, reproducerea în zonele unde ele sunt majoritare a aceluiaşi sistem, dar care să funcţioneze pe baza principiilor culturale ale minorităţii. Jocul dintre cele două tabere nu este deloc unul stabil, şi de cele mai multe ori, când pretenţiile uneia dintre părţi sunt dublate de un context ce nu favorizează distribuirea resurselor de o manieră mulţumitoare, sau în eventualitatea în care un actor terţ intervine în favoarea minorităţii, mai ales dacă acesta este un kin-state, se pot declanşa conflicte, care în funcţie de capacitatea de ripostă a minorităţii pe timp îndelungat, pot conduce la impunerea atonomiei teritoriale sau chiar a secesiunii ca modalitate de soluţionare.  Nici aplicarea principiului autodeterminării pentru fiecare grup în parte, demers situat în extrema cealaltă, nu reprezintă o alternativă, şi poate conduce la destabilizarea profundă spaţiului european. 

Preluarea de către România a discursului axat pe protecţia persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, deşi aproape identic celui maghiar, dacă  în substanţă urmăreşte un interes compatibil cu valorile Uniunii, ar putea scoate statul ungar din postura de lider în care s-a erijat şi oferi un cadru de abordare a problemei românilor din afara graniţelor care prezintă particularităţile minorităţilor naţionale. Totodată, un discurs axat pe problematica minorităţilor ar putea plasa şi etnicii maghiari de pe teritoriul ţării noastre cu privirea spre abordarea Bucureştiului, nu a Budapestei, dar pentru realizarea acestui lucru, ar trebui clarificate în plan intern cateva aspecte, dintre care unul vizează intens dezbătuta problemă a definiţiei naţiunii.

Ideea naţiunii civice, a fost şi este uzitată ca parte componentă importantă a programului defensiv creat ca răspuns la ingerinţele statului maghiar,  dar aceasta nu generează un fundament pe baza căruia statul român să justifice dreptul de a interveni pentru asigurarea legăturile culturale cu proprii etnici majoritari dispersaţi în Europa, respectând, bineînţeles, normele dreptului internaţional. Gabriel Andreescu afirma în 2004 că „din momentul în care convenţiile internaţionale privind protecţia minorităţilor naţionale s-au referit  la dreptul membrilor acestora de a avea legături cu persoane din statele înrudite, a fost implicat un drept al naţiunii în sens etnic de a avea asigurată legătura între membrii săi.” 

Chiar şi Concluziile Raportului Comisiei de la Veneţia din 19 ocmbrie 2001 menţionează: Comisia ia notă de faptul că şi statul-înrudit joacă un rol în protejarea şi prezervarea minorităţilor sale înrudite, cu scopul de a asigura ca legăturile lor originale lingvistice şi culturale să rămână puternice. În Declaraţia „Suveranitate, Responsabilitate şi Minorităţi Naţionale” a Înaltului Comisar pentru Minorităţi Naţionale al OSCE(26 octombrie 2001): Chiar dacă un stat cu o populaţie majoritară titulară ar putea avea un interes faţă de persoane de aceeaşi etnie care trăiesc în străinătate, acest lucru nu dă dreptul(...)de a exercita jurisdicţie asupra acestor persoane. În Recomandările ÎCMN al OSCE privind „Minorităţile Naţionale în Relaţiile Interstatale”(Bolzano, 2 octombrie 2008): Un stat poate avea un interes-chiar o responsabilitate constituţional declarată-de a sprijini persoanele care aparţin unei minorităţi naţionale care locuieşte în alt stat pe baza legăturilor etnice, culturale, lingvistice, religioase, istorice sau oricăror altor legături.

A admite că o naţiune este astăzi o construcţie pur civică, lasă acţiunea statului, în cazurile în care se intervine pentru asigurarea legăturilor culturale şi lingvistice cu proprii etnici majoritari aflaţi în afara graniţelor, fără temei, din moment ce legătura cu aceştia a fost trasată în mediul internaţional şi pe baza legăturilor etnice, nu doar a cetăţeniei, deci aceasta ca simplă legătură juridică între stat şi individ nu este relevantă în acţiunile de tipul kin-state, mai ales în cazurile care implică protecţia etnicilor care ce nu au şi cetăţenia statului cu a cărui orientare etno-culturală se identifică.  

Modul în care România priveşte naţiunea în sens etnic este şi o consecinţă a interpretării date de legislativul maghiar în Legea privind maghiarii din statele vecine Ungariei din 2001. În spaţiul european, jurisprudenţa conturată în jurul acestui concept vizează într-adevăr situaţii conflictuale, unele şi de natură militară, însă doar pentru pentru că un interes meschin a determinat utilizarea conceptului în scopuri ce contravin normelor internaţionale, asta nu înseamnă că trebuie aruncată o anatemă asupra lui. În Recomandarea Adunării Parlamentare a Consiliului Europei 1735/2006 cu privire la conceptul de „naţiune" se afirmă că  acesta este de asemenea, legat de ideologiile politice, care l-au utilizat şi i-au modificat înţelesul original. Abordarea mai deschisă şi a perspectivei etnice nu este incompatibilă cu sistemul de drept internaţional care îşi conturează limite ale manifestărilor etnice, inclusiv cele ale unui kin state care acţionează pentru sprijinirea etnicilor aflaţi pe teritoriul altor state. Comisia de la Veneţia s-a pronunţat asupra acestor limite ca urmare a sesizării făcute de România privind legea maghiară din 2001.  

Pentru o atitudine ofensivă a statului român

Sursa: The Economist.

Realitatea cu care decidenţii politici s-au confruntat în anii ’90 este diferită de cea de astăzi, şi din acest considerent o altă abordare ar putea fi adoptată. Modul în care statul gestionează relaţia dintre majoritate şi minoritate în interiorul propriilor graniţe, transmite un mesaj statelor angrenate în proiectul politic european şi mai ales celor din vecinătatea lui, cu privire la abordări şi standarde de care proprii etnici din afara graniţelor ar trebui să beneficieze. Ca urmare a modului în care situaţia este gestionată pe plan intern, astfel încât să fie asigurat un echilibru al „revendicărilor etnice”, pot fi proiectate politici regionale pe subiectul în cauză sub auspiciile „modelului de bune practici.”

În momentul de faţă nu există o definiţie general acceptată a minorităţii naţionale. Nici Convenţia-Cadru, documentul ce stabileşte cele mai înalte standarde în materie la nivel european, nu oferă una. Din această cauză, statele care au decis să devină parte la convenţie au inclus, în mod restrictiv prin rezerve şi declaraţii interpretative, anumite categorii etnice sub umbrela ei de aplicare. Exemplul Germaniei este unul reprezentativ: „Convenţia-cadru nu conţine nici o definiţie a noţiunii de minoritate naţională. Este, ca urmare, în dreptul fiecărei părţi contractante să determine grupul la care o vor aplica după ratificare. Minorităţile naţionale din Republica Federală Germania sunt danezii cu cetăţenie germană şi membrii poporului sorb, cu cetăţenie germană. Convenţia-cadru se va aplica, de asemenea, membrilor grupurilor etnice care sunt tradiţional rezidente în Germania, frisienii cu cetăţenie germană şi sinti, şi roma cu cetăţenie germană.”. Lista completă a rezervelor şi declaraţiilor formulate în legătură cu Convenţia-cadru poate fi accesată utilizând pagina aceasta (ETS nr.157)

În partea a III-a a documentului „The Framework Convention: a key tool to managing diversity through minority rights-2016” se vorbeşte despre poziţia Comitetului Consultativ (un corp format din 18 experţi independenţi numiţi de Consiliul de Miniştri) în legătură cu rezervele şi declaraţiile menţionate mai sus care au fost  formulate în anii ’90. Germania, 10 septembrie 1997, şi până în prezent, conform informaţiilor furnizate de Federal Ministry of the Interior, Building and Community nu au fost incluse şi alte grupuri etnice în categoria minorităţilor naţionale.

Situaţia poate fi identică în multe alte state.  Criteriul locuirii pe o perioadă de timp îndelungată, tradusă în secole în cazul legislaţiei germane, reprezintă principala barieră pe care comunităţile o întâmpină şi care face ca elementele identitare ale etnicilor, pe măsură ce generaţiie se succed, să se risipească, împiedicând în mod nejustificat apariţia altor minorităţi naţionale. Mulţi etnici români se confruntă cu această problemă, iar dacă numărul lor nu este suficient de mare încât să prezinte interes pentru decidenţii politici de la Bucureşti, în alte state precum Italia şi Spania, acesta este de ordinul milioanelor. Promovarea unui sistem care-i să-i diferenţieze pe etnicii români ce prezintă particularităţile minorităţilor naţionale (şi care să ducă la instutuirea de mecanisme de protecţie specifice), de cele ale migranţilor, capabil să asigure un echilibru între interesele statului român şi cele ale statului gazdă, poate contribui la integrarea mai facilă a lor şi prezervarea totodată a caracteristicilor etnice.

Privind Minority SafePack altfel decât o ameninţare (altfel decât în defensivă),  unele propuneri legislative prevăzute în documentul supus atenţiei Comisiei Europene pot fi benefice şi românilor din afara graniţelor ţării, cu condiţia promovării unei viziuni care să-i aducă sub umbrela mecanismelor instituite pentru protecţia minorităţilor naţionale. Menţinerea vechii poziţionări nu aduce benficii pe termen lung, România nu trebuie să rateze momentul şi dea Ungariei posibilitatea de a conduce discursul in Europa pe chestiunea minorităţilor. Subiectul a fost deja pus pe masa de discuţie a statelor membre, deci evitarea lui nu este posibilă, iar o viitoare tratare a acestuia în termenii doriţi de statul maghiar, ce ascunde interese care nu au legătură cu multiculturalismul şi prezervarea identitară a tuturor categoriilor etnice, după cum nici în trecut nu a existat acest interes, plasează în zona migranţilor problema românilor răspândiţi în Europa, deşi manifestările lor sunt la graniţa dintre cele două concepte. Un efort asumat şi susţinut al politicii externe poate înclina balanţa înspre partea care îi avantajează pe români şi este în acord, totodată, cu valorile europene. 

*Paul Gologan este participant la programul de Internship LARICS. Este student al Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi unde urmează cursurile Facultăţii de Drept alături de cele ale Facultăţii de Filosofie şi Stiinţe Social-Politice.