Iraţionalele migraţiei şi paradoxul gardului

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Gardul are menirea să delimiteze şi să împrejmuie două spaţii care aparţin, ca proprietăţi private, celor doi stăpâni ai lor, adică celor doi proprietari. Dezvoltarea capitalismului clasic, aşa cum s-a petrecut ea în Europa, a fost însoţită de enunţul „Proprietatea privată este sfântă“.

Dar, dacă, în limbaj religios, extindem acest enunţ la scara întregii Existenţe, rezultă că Dumnezeu Însuşi, indiferent ce nume i-am da, este Propietarul Existenţei sau Stăpân al întregului Univers. Enunţul menţionat a fost contestat, încă de la începuturile capitalismului, de către J.J. Rousseau. El afirmă că acela care, primul, a trasat un gard între ceea ce „este al meu” (P1) şi ceea ce „este al tău” (P2) acela a pus „bazele nefericirii speciei umane”. Numai că, pe vremea iluministului francez, nu exista încă Etologia, care, ca ştiinţă, descoperă menţionata delimitare la nivelul tuturor vieţuitoarelor Pământului, şi mai ales la scara mamiferelor, între care se află şi oamenii. Ceea ce la nivelul indivizilor este un gard construit, la nivelul colectivităţilor devine hotar sau graniţă; o graniţă care este concomitent periclitată din exterior, de către „străinii duşmani” şi este apărată din interior, de către autohtonii „iubitori de ţară”, de patrie.

Tot în Europa, dar în cea contemporană, procesul de unificare înseamnă desfiinţarea graniţelor naţionale şi retrasarea unor noi graniţe, care sunt ale statului european. Procesul este în curs, iar Spaţiul Schengen, în actuala lui formă, este doar un spaţiu de tranziţie către o Europă integrată. Chiar în miezul acestui proces, când „ţi-e lumea mai dragă”, cum spun românii, pică imprevizibilul, adică valul refugiaţilor veniţi din Orient. Încă în secolul al XX-lea, în Europa circula o teamă, teama de o invazie orientală masivă, copleşitoare. Teama avea, ca punct de plecare, două situaţii istorice reale. Mai întâi, mişcarea popoarelor migratoare, numită cândva „năvălirea popoarelor barbare”, s-a petrecut de la est către vest, cele două mişcări inverse, organizate militar (Napoleon şi Hitler), fiind ratate. Migraţiile de la est către vest, inclusiv aceea a hunilor, a dus la decăderea şi destrămarea Imperiului Roman. Istoricul nostru Neagu Djuvara consideră că actuala migraţie este cea mai mare nenorocire de după căderea Imperiului roman. Cel de al doilea factor al temerilor europene era sporul demografic al chinezilor, iar în acest sens s-a vorbit despre „pericolul galben”. Sporul demografic al chinezilor este azi controlat legislativ, numai că pericolul expansiunii poate lua diverse alte forme, de la cea economico-financiară dominatoare, până la aceea a obiectelor casnice, sau a jucăriilor pentru copii, toate acestea fiind mici dar multe.

Numai că, iraţionalul, fie el cognitiv, axiologic sau mai ales practic, este de cele mai multe ori şi imprevizibil. Prima iraţională este chiar războiul din Siria, care are cauzele lui interne şi externe , dar care a generat migraţia. Degeaba constatăm, retroactiv, că acum 4-5 ani erau semne care anunţau actualele mişcări către Europa. Această „înţelepciune” retroactivă, însoţită de eternul „dacă”, ne poate trimite la iarăşi românescul „Dacă şi cu parcă / Se plimbau în barcă / Dacă dacă nu era ......”. Numai că, emigranţii se mişcă efectiv, inclusiv în bărcile lor reale, chiar dacă unele dintre ele se scufundă. Iraţională, adică necunoscută este, în al doilea rând, mărimea valului emigrant, încât acum îi cunoaştem, retroactiv şi inutil, doar începutul, dar nu îi putem prevedea amplitudinea şi sfârşitul, adică locul şi timpul în care el se va stinge. S-ar putea ca valul să se „spargă” în Oceanul Atlantic, cum spuneam, dar s-ar putea să ajungă şi până în America, date fiind declaraţiile recente ale lui Barack Obama. În al treilea rând, iraţională este şi compoziţia valului numit unul de „refugiaţi”. Cu siguranţă că majoritatea lor sunt „refugiaţi” din cauza războiului intern, care le periclitează nu numai averea, câtă va fi fiind ea, ci chiar şi viaţa, a lor şi a copiilor lor. Împreună cu aceşti loviţi în soartă, vin şi alte categorii de cetăţeni, cu tot felul de alte interese. Vin şi jihadiştii, chiar dacă numărul acestora nu este cel presupus de Traian Băsescu, care în fiecare musulman vede un posibil jihadist.

Politica europeană faţă de acest fenomen istoric nu este cristalizată, fiind doar în curs de elaborare, de unde şi varietatea măsurilor luate de diverse ţări, inclusiv modificarea acestor măsuri chiar de la o zi la alta. În acest context clar-obscur se activează sau se reactivează şi ceea ce numeam „paradoxul gardului”, respectiv a graniţelor. În Spaţiul Schengen graniţele statale au fost suspendate, circulaţia dintre state fiind liberă. Dar, cu această ocazie, a apărut o nouă graniţă, între Spaţiul Schengen şi restul ţărilor înscrise în UE, între care şi România. În limbajul lui Nicolae Titulescu, graniţele din interiorul Spaţiului Schengen au fost „spiritualizate”. Numai că această măsură nu a fost dusă până la capăt, încât România a rămas în afara acestor graniţe „spiritualizate”. Cu toate acestea, în politica de integrare a „refugiaţilor”, României i-a fost repartizată o „cotă obligatorie”, inechitabilă în raport cu „cotele” altor state , vecine sau nevecine, prietene sau mai puţin prietene. În acest context, iraţional este şi faptul că tocmai „spiritualizarea” graniţelor din Spaţiul Schengen a facilitat penetrarea amplă şi difuză a migranţilor, fie ei refugiaţi sau invadatori. Faptul că, nemţeşte, vine un necesar „La loc comanda!”, nu înseamnă că Spaţiul Schengen trebuie desfiinţat chiar de către ţările participante la el, prin refacerea graniţelor, adică a gardurilor dintre ele, fie acestea de sârmă ghimpată sau de metal. Raţională ar fi aici, multiplicarea centrelor de adăpostire, cu caracter provizoriu, în funcţie de numărul noilor veniţi, ca şi în transformarea acestor centre în filtre de selecţie, care să discearnă între „refugiaţi” şi alţi veniţi-neaveniţi. Un proces care va dura mult, şi să sperăm că se va desfăşura şi bine!

Agenda şi corrigenda

În acest context clar-obscur se reactivează şi relaţia dintre România şi Ungaria, pe latura ei conflictuală. Paradoxul gardului rezidă în faptul că acesta leagă şi concomitent desparte doi vecini. Ungaria decide să prelungească gardul de sârmă care o leagă şi o desparte de Serbia, cu un gard nou, unul mai trainic, adică de metal, între România şi Ungaria. Neavând altceva mai bun de făcut, premierul Victor Ponta se dă artist şi reacţionează în stilul său, adică prin epitete jignitoare, în care s-a exersat prin „dialogul” cu Traian Băsescu. Ministrul de Externe maghiar, Peter Szijjarto, reacţionează, numai că şi dânsul utilizează un epitet tradiţional, sau unul chiar istoric, adică termenul „necivilizat”.

Acest calificativ ia diverse nuanţe semantice, care, toate, conduc înapoi, în timp, până la aşa-numita „Doctrină Appany”. Contele Appany, premier al Ungariei, a fost adversarul lui Nicolae Titulescu, care l-a învins în disputa privind soarta „optanţilor” din Ardeal, după încheierea Primului Război Mondial. Potrivit „Doctrinei Appany”, într-o ţară cu mai multe etnii, trebuie să conducă etnia cea mai cultă. Contelui i se părea că în chip evident ungurii sunt mai culţi decât românii, care sunt nişte „valahi împuţiţi”. Contele nu ştia sau, probabil, ignora că prin „Conscripţia” sa, Inochentie Micu Klein, punea în joc argumentul demografic, care va avea câştig final de cauză. În diverse contexte critice, conflictul se reaprinde pe aceeaşi temă a Ardealului. Evident, au şi ungurii şovinii lor, după cum avem şi noi, românii, şovinii noştri, unul dintre cei mai mari fiind recent plecat dintre noi. Ceea ce am putut să observăm, în trecut ca şi în prezent, este o diferenţă de accent temporal între cele două şovinisme, în sensul că, în cele mai multe situaţii, şovinismul ungurilor este unul de atac, iar cel al românilor este unul de apărare. Am rămas surprins să observ cum eminentul nostru Ministru de externe, Bogdan Aurescu, modelează aproape geometric această strategie, care are trei paşi.

1) Ungurii lansează public o informaţie, care este vagă sau echivocă, şi care poate fi înţeleasă şi ca una anti-românească.

2) Românii iau în serios această implicaţie tacită, ascunsă, mascată şi îi răspund.

3) Ungurii apreciază că acest „răspuns” nu este un răspuns, ci este o iniţiativă românească anti-maghiară.

Aşadar, este suficientă o mică flăcăruie şi focul izbucneşte, dat fiind rezervorul de benzină subterană acumulată, una chiar istorică. Numai că în situaţia descrisă aici, nu este vorba de o informaţie aruncată în vânt, ci de un gard care devine zid de metal, pe o distanţă de 70 de kilometri. Altfel spus, în locul unei Porţi de selecţie, apare un Gard omogen, care mai degrabă îi desparte pe vecini, în loc să îi unească în faţa aceluiaşi pericol, adică neomigraţia Orientului în Occident.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite