La ceasul sultanismului

Liderul turc Erdogan a ajuns unde ar vrea Liviu Dragnea să fie. A obţinut acces, prin mijloace aparent democratice, la statutul de şef absolut al ţării sale. Dar cum a parvenit? Şi ce înseamnă victoria sa pentru Europa?

Întreaga suflare islamistă are motive să exulte. Precară, democratic, dar mai convingătoare decât maniera prin care s-a instalat în Rusia, pe tronul ţarilor, fostul KGB-ist şef Putin, izbânda electorală a preşedintelui Turciei, Recep Tayyip Erdogan, merită o analiză serioasă. Căci liderul de la Ankara are acum mână liberă să-şi reotomanizeze şi să-şi reislamizeze în profunzime republica, influenţând astfel masiv procesele de dedemocratizare din alte zone ale Europei. Între care şi România. 

Ca apropiat al Frăţiei Musulmane, islamistul sunit i-a dat afară din slujbe pe nenumăraţi magistraţi şi poliţişti turci, care investigau implicarea familiei sale în scandaluri de corupţie ori se arătaseră prea independenţi şi ataşaţi de laicism. Concomitent, a nivelat presa.

Apoi a ticsit terifiantele puşcării turceşti. Înţesate cu peste un sfert de milion de oameni, din care nu puţini disidenţi, sutele de închisori turceşti s-au văzut umplute până la refuz cu cei aproximativ 55 de mii de prizonieri de conştiinţă, reţinuţi in corpore, în Turcia, după prezumtivul puci din iulie 2016.

A fost nevoie să se înceapă construcţia altor peste 50 de puşcării ca să li se facă loc valurilor succesive de cetăţeni abuziv arestaţi. Între cei samavolnic reţinuţi s-a aflat, o vreme, după gratii turceşti şi trimisul organizaţiei pentru apărarea drepturilor omului, amnesty international. Peter Steudner n-a fost pus în libertate decât după intervenţia personală a prietenului intim al lui Vladimir Putin, ex-cancelarul german Schröder. 

Inutil de subliniat că sute de ziarişti şi scriitori, care au refuzat să sprijine noua tiranie islamistă, au îngroşat, la rândul lor, rândurile prizonierilor de conştiinţă. În aceste condiţii au avut loc alegerile de duminică, în cursul cărora Erdogan şi Comisia lui electorală pretind că preşedintele ar fi fost ales de 53 la sută din cetăţenii care s-au prezentat la urne.

Cum e posibil ca turcii, cu aportul substanţial al compatrioţilor lor din Germania şi Austria, care au votat în proporţie de peste 65%, deci în număr net mai mare pentru Erdogan decât alegătorii din Turcia propriu-zisă, să fi decăzut în aşa un hal încât să-şi valideze propria îngenunchere?

Ceea ce nu-i excesiv, dacă se ţine cont de fraudele semnalate. Or, chiar dacă ar fi fost impecabile, a califica aceste alegeri drept realmente democratice ar fi o sfidare la adresa principiilor democraţiei. Că, totuşi, nu puţini lideri, între care premierul maghiar Orban şi satrapul azer Aliev, s-au grăbit să-l felicite pare halucinant, dar n-ar trebui să uimească pe nimeni, dată fiind calitatea conducătorilor cu pricina. În fond, Erdogan e un ideal al autocraţilor, dictatorilor şi liderilor totalitari, ajunşi, rămaşi ori aspirând, ca Dragnea, să fie în fruntea bucatelor pe calea alegerilor libere, semilibere, a  strâmbării legilor, a nivelării forului legislativ, a mediilor şi a guvernării prin ordonanţe de urgenţă.

În ce-l priveşte, Erdogan a demonstrat că e mare maestru în a lichida democraţia şi statul de drept prin democraţie şi legi.  De aici încolo îşi va putea desăvârşi opera de  islamizare, dezeuropenizare şi dedemocratizare a Turciei.

Cum se explică, însă, succesul politic al unui parvenit care suprimă într-o veselie libertăţile cetăţenilor, transformându-i pe turci din oameni demni şi cu drepturi în supuşii umili ai unui sultanism de tipul celor impuse românilor de Nicolae Ceauşescu, cel pe care-l emulează Liviu Dragnea?

Sinistre sisteme similare, bazate pe poliţii politice fioroase s-au edificat şi în Haiti, sub Papa Doc Duvalier, în Republica Centrafricană, sub preşedintele-împărat-canibal Bokassa, ori în Coreea de Nord, sub dinastia Kim.

Dar cum e posibil ca turcii, cu aportul substanţial al compatrioţilor lor din Germania şi Austria, care au votat în proporţie de peste 65%, deci în număr net mai mare pentru Erdogan decât alegătorii din Turcia propriu-zisă, să fi decăzut în aşa un hal încât să-şi valideze propria îngenunchere?

Contextul naţional, social şi politic, globalizarea, cuplată cu dezinformarea, manipularea şi psihologia maselor joacă, în această privinţă, roluri cheie. Nu puţini turci credincioşi au resimţit statul laic, kemalist, ca pe un insuportabil regim opresor. În condiţiile revoluţiei islamiste, declanşate de iranieni la finele anilor 70 ai veacului trecut şi exportate de Teheran în lumea arabă şi musulmană, s-au ridicat treptat şi în Turcia forţe politice tot mai eficient organizate, cotizând la islamul politic.

Ca versatil reprezentant al acestui tip de islam, Erdogan s-a dovedit extrem de abil în a simula tot ce a vrut vestul să-l vadă mimând. Mult timp a jucat, deci, persuasiv, partitura aderenţei la democraţie, a puterii de a izbăvi statul turc de pericolul periodicelor lovituri de stat militare, precum şi, mai ales, a speratei capacităţi de a proba prezumtiva compatibilitate a islamului moderat cu democraţia. 

Deîndată ce şi-a dat, din unghiul celor mai lucizi, arama pe faţă, trecând la represiune şi edificarea unui tiranic sistem prezidenţial, toate aceste iluzii s-au prăbuşit în neant. Dar, rămas prin definiţie în urmă şi dezinformat, grosul maselor încă nu e pregătit să accepte să-şi asume adevărul şi să voteze în consecinţă. De ce-l alege însă, pe Erdogan, o majoritate a celor trei generaţii de turci europeni, teoretic nu doar mai bine informaţi, ci şi germanizaţi?

Europenii se vor reface. Dar economia şi modernitatea se vor răzbuna pe turci aşa cum nu-i va ierta nici pe românii pregătiţi să tolereze desfiinţarea democraţiei şi meritocraţiei de către Dragnea şi PSD.

Pentru că nu sunt realmente nici informaţi, nici germanizaţi. Integrarea lor, care ar fi presupus o acceptare a democraţiei liberale şi existenţa unor valori apusene atrăgătoare, în stare să rivalizeze cu cele islamice, a eşuat jalnic, aşa cum a eşuat şi integrarea musulmanilor magrebieni în Franţa.

Pe de o parte. Iar pe de alta, pentru că Europa are, pe lângă meteahna ei împăciuitoristă, probleme proprii. Ca atare, dispreţul cu care s-au confruntat turcii mult timp, în vest, s-a accentuat recent masiv. A sporit în siajul terorismul islamic, al deschiderii graniţelor germane, al consecutivului reflex naţionalist şi al reculului antiglobalist şi populist, care au însoţit nefasta ridicare a fustelor Europei.

În fine, pentru că Germania însăşi e polarizată şi vidată axiologic, iar turcii speră, futil fireşte, să scape de neajunsurile scindării agăţându-se de valori religioase şi de un lider puternic, apt a-i scăpa de necazurile modernităţii.

Or, căderea în obscurantism religios şi dictatură va avea, ca întotdeauna, efectul contrar. Europenii se vor reface. Dar economia şi modernitatea se vor răzbuna pe turci aşa cum nu-i va ierta nici pe românii pregătiţi să tolereze desfiinţarea democraţiei şi meritocraţiei de către Dragnea şi PSD.

Petre Iancu - Deutsche Welle