Lecţia poloneză sau de ce n-a vrut România să salveze magistratele afgane

Luptători talibani patrulează străzile din Kabul

România a ratat din nou ocazia să-şi demonstreze generozitatea, umanitarismul şi capacitatea de a ieşi din marginalitate.

Ca întotdeauna în istorie, România aşteaptă să vadă ce fac ceilalţi şi tot ce face este să se aşeze declarativ în spatele celor mari. Se teme să aibă iniţiative, să spună ceva sau să dea o mână de ajutor înainte să i se ceară.

Acum o săptămână, Forumul Judecătorilor din România şi Asociaţia pentru Justiţie au cerut Ministerului de Externe ajutor concret pentru magistraţii din Afganistan mai exact „să acorde vize în format electronic tuturor judecătorilor şi procurorilor afgani a căror viaţă este pusă în pericol”. Argumentele sunt la îndemâna oricui încearcă să facă ceva, pentru că, în ultimii 10 ani, au fost ucişi şi răniţi zeci de magistraţi, au explodat bombe în palatele de justiţie din această ţară în care Occidentul nu a putut face schimbări majore, au fost împuşcaţi pe stradă judecători şi procurori, chiar în perioada în care trupele americane şi vestice erau încă acolo.

Diplomaţia de la Bucureşti nu doar că nu a dat niciun răspuns public, dar nici măcar nu a încercat să vorbească la telefon cu magistraţii români care au cerut sprijin. În schimb, aceştia împreună cu o asociaţie de avocaţi din Polonia au convins guvernul de la Varşovia să-i scoată rapid pe cei mai vulnerabili, în speciali pe femeile care au lucrat în magistratură. Într-un interviu dat judecătorului Dragoş Călin, judecătoarea Tayeba Parsa mărturisea cu lacrimi în ochi că se aşteaptă la execuţii imediate printre colegele ei, fiindcă „talibanii cred că regulile Islamului interzic femeilor să fie judecător” şi oricum „simplul fapt de a fi judecător al statului afgan este un motiv suficient pentru ca acesta să fie ucis fără vreun proces judiciar prealabil” (Revista Forumul Judecătorilor). De fapt, execuţiile magistraţilor au început chiar înainte de căderea Kabulului, dar între timp sunt căutaţi prin case.

O parte dintre magistratele afgane, inclusiv Tayeba Parsa, se află la adăpost în Polonia, la câteva zile după iniţiativa judecătorilor şi procurorilor români, care au găsit sprijin la Varşovia. Diplomaţii de acolo s-au mişcat rapid şi au înţeles cât de gravă e situaţia magistratelor afgane, n-au aşteptat să vadă care e trendul internaţional sau dacă cineva îi va mângâia pe cap pentru ce fac.

Bucureştiul a repatriat o parte dintre românii care lucrau în Kabul sub diferite umbrele internaţionale şi odată cu ei câţiva bulgari, dar acesta nu e doar un gest normal, ci şi o datorie a statului faţă de cetăţenii săi. Dincolo de acest efort, atât de lăudat, pare cel puţin ciudat că liderii români nu au luat încă alte decizii, că preşedintele a convocat Consiliul Suprem de Apărare a Ţării abia pentru miercuri şi că până atunci tot ce face România e să fie de acord cu NATO şi Uniunea Europeană, fără să gândească vreo formula proprie de reacţie. 

Există apeluri disperate din partea femeilor instruite, care au pus umărul la dezvoltarea ţării lor, sperând la fel ca Occidentul că într-o zi şi Afganistanul se va transforma într-o ţară normală, cu oameni educaţi, cu presă liberă şi o justiţie care nu se mai face cu pistolul mitralieră pe stradă. 

Federaţia Internaţională a Jurnaliştilor spune că a primit „sute de cereri de ajutor” din Afganistan şi că cele mai vânate sunt femeile.

Un jurnalist de la Deutsche Welle hăituit de talibani a reuşit să scape, dar o parte din familia lui a fost ucisă sau rănită. 

Nimeni nu poate crede în bunele intenţii ale insurgenţilor islamişti care au pus stăpânire pe Afganistan iar liderii români, care au trimis ani de zile soldaţi acolo, ar trebui să ştie ce e pe teren şi ce urmează să se întâmple. Din 2002, peste 30.000 de militari români au participat la misiuni în Afganistan la toate nivelurile, 30 au murit şi mai mult de 200 au fost răniţi. Armata Română şi-a demonstrat loialitatea faţă de încercarea Occidentului de stabilizare şi democratizare a Afganistanului. Acum însă, liderii politici, diplomaţii şi militarii ar trebui să aibă planuri urgente şi punctuale de salvare a celor care au crezut în aceleaşi idealuri ca Vestul şi care sunt carne de tun pentru talibani.

Reacţia rapidă a Poloniei de scoatere a magistratelor din Kabul e exemplară, fiindcă orice viaţă salvată în faţa teroriştilor care au pus stăpânire pe Afganistan devine o victorie. România poate învăţa multe din acest exemplu, nu doar despre umanitarism sau generozitate, ci şi despre asumarea unor iniţiative înainte să fie prea târziu, înainte de toate reuniunile internaţionale, înainte ca răul să fie şi mai rău. 

Sabina Fati - Deutsche Welle