Lecţia universală a unei fete rome: "Doamne, te implor, fă-mă româncă!"

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Alina Şerban (24 de ani), de etnie romă, spune o poveste universală: cea a unui om care, în ciuda sărăciei şi a discriminării, reuşeşte, prin voinţă, educaţie, noroc şi curaj, să accepte cine este.

Ne-am întâlnit pentru un interviu, dar numai interviu n-a fost. Nu am întrebat-o nimic din ce mi-am pregătit. Aşa mi-am prins urechile în poveştile ei, că am început şi eu să i le spun pe-ale mele.

Abia ce plecasem de la o bancă, unde am aflat, pentru a nu ştiu câta oară, că trebuie să re-re-re-refac un formular pentru Prima Casă. "Ionel, trebuie să fii un dragon în slujba binelui. Rău. Dar corect. Să nu laşi pe nimeni să îţi încalce drepturile. Aşa trebuie să fii în viaţă", îmi spune. "Trebuia să chemi, frumos, directorul băncii să îi spui că ei sunt acolo să te ajute, nu să te încurce şi că pierdeţi atât timpul tău cât şi timpul lor".

Alina Şerban exact aşa e. Dacă simte că ceva o nedreptăţeşte, se propteşte în faţa ta, bine înfiptă în pământ, te priveşte încruntată direct în ochi şi îţi vorbeşte rar şi pe un ton ferm. Cum a făcut la Biblioteca Metropolitană din Bucureşti, unde o fată vroia să xeroxeze două pagini şi nu o lăsa bibliotecara. Alina mai xeroxase acolo, aşa că s-a certat cu femeia care nici în ruptul capului n-ar fi vrut să cedeze. Acum nu mai calcă pe acolo, dar nu a tăcut, ba i-a promis bibliotecarei că o să facă ceva în privinţa asta. Alina detestă cultura „nu-ului": pe unde te duci în România auzi doar "Nu!", n-apuci să începi propoziţia că "Nu!". D-asta trebuie, Ionel, să îţi cunoşti drepturile, îmi zice.

Răutatea asta constructivă a ei se trage de la şobolani şi Lizuci.

Cel mai bine păzit secret

Alina a crescut până la 11 ani într-un apartament din cartierul bucureştean Dristor: se juca cu păpuşi Barbie, vroia să ajungă profesoară de karate sau poliţiştă, se uita la seriale spaniole (îi placeau Marimar şi Cassandra), citea revistele Bravo şi PopCorn, îi asculta pe Michael Jackson, Thalia, Mel B. şi îi placea de Lucy Lawless, protagonista din Xena, Prinţesa Războinică.

image

Alinuţa Bulinuţa s-a pomenit că se apropie într-o după-amiază, cu mama de mână, către o curte cu gard cafeniu din cartierul bucureştean Tei, care de la început nu i-a plăcut şi pe care scrie strâmb 57.

Înăuntru, femei cu fuste lungi, colorate şi oameni cu pălării. Şi mulţi copii, nepoţii lu' tanti Beta, toţi desculţi, jegoşi şi cu muci la nas. Apare un bărbat care ţine o pâine la subţioară şi în mâini o cratiţă cu ceva. Toţi puradeii vin cu căni. Ăsta le toarnă ceai, copiii rup o bucată de pâine şi muşcă din ea ca nehaliţii. Băiatul îi face semn Alinei să ia şi ea. Dar ea nu vroia nimic, vroia să plece, nu vroia să doarmă acolo! Îi vedea pe noii vecini, pe întuneric, cum zâmbeau şi li se vedeau metalele din dinţi, la unii lucea argintiu, la alţii auriu.

Nu-i vine să creadă. Ce să caute ea acolo? În casa aia din chirpici, cu acoperiş găurit de plouă înăuntru? Cu aşa-zisa podea, nişte cartoane puse deasupra pământului rece, peste care stau covoarele? Nici loc pentru haine şi cărţi nu are, trebuie să le ţină pe toate pe nişte şipci unde se adună mult praf. Unde mai pui că majoritatea copiilor şi femeilor din curte au păduchi şi boli de piele.

Oricât s-a rugat Alina de părinţii ei să plece, acolo au rămas, în curtea spoitorilor, la neamurile tatălui. Familia ei girase pentru un credit cu apartamentul din cartierul Dristor şi nu au avut de unde să dea banii înapoi. Şi uite aşa a apărut cel mai mare secret al ei: nu zicea nimănui, sub nicio formă, unde stă ea exact. Ar fi murit de ruşine s-o vadă colegii de la şcoală şi mai ales iubiţii ei, unde intră, în curtea aia care de sus se vede şi mai horror.

Trebuie să iau viaţa în piept!

Anii trec, Alina face 14 ani şi mama ei ajunge la închisoare. Acum eu singură trebuie să iau viaţa în piept şi să o înving, şi-a spus. Eu singură trebuie să mă calmez, trebuie să fiu curajoasă, să merg înainte cu fruntea sus şi să fiu la fel de tare în gură. Şi neapărat să fiu optimistă, veselă şi glumeaţă. "Trebuie să zâmbesc". A căutat prin reviste sloganuri motivaţionale. Nu le înţelegea ea chiar pe toate, dar aşa a simţit că trebuie să facă.

Trebuie să iau viaţa în piept. Trebuie să lupt, să muncesc pentru ceea ce vreau, şi-a mai spus. Să-mi apăr interesele, munca şi să nu las pe nimeni să mă jignească. Să reactionez fără milă dacă se întâmplă asta. Să fiu întotdeauna gata de acţiune. Să mă gândesc că trebuie să mă schimb ca să ajung ceva în viaţă. Daca situaţia e naşpa, să mă gândesc la ceva frumos. Să fiu plină de viaţă, să mă gândesc că am pentru ce trăi.

Cinci ani de zile a visat-o Alina pe mama ei că se întorcea acasă. Şi, în vis, îi spunea mamei ei cât de dor i-a fost de ea şi de câte ori a visat-o că se întorce acasă.

Oricât de disciplinată mental să fi fost, Alina a şi clacat. Era clasa a 12-a când a găsit un şobolan pe hainele ei. Stătea în bancă la şcoală şi vedea aceeaşi imagine în faţa ochilor, şobolanul cum iese din dulap.

De ce mă mint? Facultate? Eeee, căcat! Pe mine mă mănâncă jegul de 6 ani în curtea mea din care e clar că nu mai ies niciodată. Gata! Ce tot îmi imaginez că plec eu din curte? Şi îi aliniez pe toţi şi le zic: «Tanti Mariana şi tanti Jana, eu ştiu ca una din voi intră în casă şi fură. Dar cum aţi putut, bre, să luaţi până şi coastă afumată?». «Bre nea Nicu, de ce îmi dai mereu scrisorile desfăcute? Bre, oricum nu ştii să citeşti. Nu primesc niciun ban în ele, fac schimb de poze 3SE cu alte fane». De ce mă mint? Gata, mă mărit şi eu, fac o droaie de copii şi îl las pe ăla să mă bată până îmi scoate toate visele astea din cap".

Se uită la bluza albă de pe ea şi se înfioară. Poartă cu ea şobolanul. Se simte jegoasă, i se face scârbă. S-a săturat. S-a săturat de tot, să-i fie frică şi ruşine de câte ori vin controalele de păduchi, să facă baie la prietene, să fie musafir peste tot, să se ascundă.

"Tu eşti băiat sau fata?"

Înainte de Bacalaureat, Alina a depus la Primărie o cerere pentru o locuinţă socială. Tatăl ei primise un nou ordin de evacuare şi ea avea nevoie de un loc decent să înveţe. Protecţia Copilului a trimis-o într-un centru de plasament, un apartament al Primăriei Sectorului 2. E vara lui 2005. Alina nici nu bănuia prin ce avea să treacă din nou.

A scăpat de curtea din Tei şi a dat de zece "Lizuci", fete cu tulburări de comportament. "Lizucile" zbiară, te provoacă, nu te lasă să înveţi. Când sunt liniştite, se leagănă. În faţă, în spate, în faţă, în spate. „Fă, nu te las să înveţi", ţipau la Alina. Şi făceau gălăgie, încercau să o enerveze. "N-ai tupeu să dai în mine! Hai fă, dă în mine", o şicanau. Nu era chip să te înţelegi cu ele. Aşa că Alina se trezea la ora 4 dimineaţa să înveţe pentru admiterea la facultate şi stătea plecată cât de mult putea, să nu le vadă.

La două luni după ce s-a mutat cu Lizucile, tatăl ei a murit şi casa din Tei a fost demolată.

Toate provocările Lizucilor s-au adunat în ea şi fără să ştie, a devenit agresivă, impulsivă şi tare în gură, băieţoasă. Ca un arici. O călcai pe coadă, se răzbuna pe tine cât pentru toate Lizucile la un loc.

Când s-a dus în "Pod", un teatru studenţesc care pregăteşte tineri actori, regizorul Cătălin Naum a întrebat-o "Da' tu ce eşti, băiat sau fată?". Într-o zi au pus în scenă un spectacol. Actorii s-au împărţit în două tabere, faţă în faţă. Scenariul presupunea ca cineva dintr-o echipă să se ducă la un coleg din cealaltă echipă şi să îi dea o palmă. Prima oară s-a dus o fată la Alina şi i-a dat o palmă de i-a mutat falca. Alina a uitat de joc, de teatru, de spectatorii din stânga ei şi i-a dat răspuns, pe loc, colegei, cu un pumn de a rămas toată lumea mască.

Septembrie 2007 o prinde pe Alina la un festival de istorie şi tradiţii rome în Timişoara. Românce îmbrăcate în ţigănci, aşezate în cerc, se chinuie să înveţe de la o suedeză mişcări din buric, şold şi braţe pe ritmuri orientale. Alina se uită mirată la gloata aia de români îmbrăcaţi cu accesorii rome. Ce tare! Să fii rom e cool! În dreapta scenei vede un cort pe care scrie "Cortul romilor. Dă-ţi cu părerea". Aleargă spre el. Nu ştie de ce. Trage prelata, se uită fix în camera care o înregistrează şi zice "Sunt Alina Serban şi sunt de etnie romă". E pentru prima data când nu se gândeşte la consecinţe. Ea, care se ruga când era mică "Doamne, te implor, fă-mă româncă, nu vreau să fiu toată viaţa o ţigancă. Vreau să am şi eu pielea albă".

Când imposibilul devine posibil

Alina a intrat la Academia de Teatru şi Film, acolo unde îşi dorea cel mai mult şi în ultimul semestru de facultate a scăpat de Lizuci. A aplicat pentru un semestru de studii la Tisch School of Arts, New York University şi a fost acceptată. Adio şobolani, adio Lizuci.

Actoria i-a intrat în sânge prin clasa a noua, când a făcut la şcoală nişte cursuri gratuite. Îi plăcea că se joacă şi poate să-i înveselească şi pe alţii, nu doar pe ea. Ar fi continuat, dar nu avea bani. "Tata îmi spunea: «Ce alegi, blugi sau actorie»?". A plâns de a rupt pământul.

Acum, ca şi atunci, acelaşi zid. Cum să ajungă ea la New York? Cu ce bani? "Aveam zero şanse să fac rost de cei 32.000 de euro". Cu toate astea, la 14 ianuarie 2009 se urcă în avion, cu o parte din bani de la Fundaţia Dinu Patriciu şi restul de la Fundaţia Soros. O prietenă i-a dat ideea cu New York-ul şi tot ea a ajutat-o să aplice pentru finanţare.

Aşa că, atunci când imposibilul a devenit posibil, Alina a dat absolut totul din ea, a fost ca un burete şi informaţia era apă. Cât a stat în New York a învăţat cât a putut de mult. Era o şansă imensă şi nu şi-ar fi iertat-o dacă îi dădea cu piciorul.

Şi New York-ul i-a dat, în schimb, aripi.

După ce s-a întors în ţară, a avut norocul să dea peste oameni care au crezut în ea, pe care i-a impresionat povestea ei şi care au ajutat-o să pună pe scenă un spectacol de teatru inspirat din viaţa ei.

Cu ajutorul unui retroproiector, Alina arată pe un ecran, pagini din jurnalul ei şi fotografii personale. Despre premiera spectacolului ei, "Declar pe propria răspundere", a scris agenţia mondială de presă AFP: "Roma playwright beats odds with one-woman show" ("Actriţă romă învinge destinul într-un one-woman show"). Alina vrea să combată stereotipurile, să arate lumii întregi că prejudecăţile despre romi nu stau în picioare mereu. Că pentru fiecare rom care nu munceşte este unul care o face, dar e invizibil pentru majoritari.

"Nu m-am gândit niciodată că o să ajung să fac din experienţele mele ceva luminos", recunoaşte.

Poate d-asta aleargă toată ziua, că s-a trezit într-un montagne russe al vieţii şi maşinuţa ei tot urcă. "Sunt ca un hamster pe o roată", spune despre ea. De la un spectacol la altul, în tren, în avion, prin ţară şi prin străinătate, depune aplicaţii, caută burse, merge la audiţii, mănâncă pe unde apucă. Îmi zice că a gătit pentru mine şi-mi întinde biscuiţi Tuc şi covrigei săraţi.

Tocmai alergătura asta i-a scos în cale oameni care au ajutat-o necondiţionat: i-au dat bani, au încurajat-o, i-au dat un sfat.

Cum e Isabelle. În 2010, Alina era la Festivalul de film documentar One World şi a rămas fără pix. I-a cerut unul lui Isabelle şi Isabelle i-a spus să îl păstreze. "Nu, o să ţi-l dau înapoi, pentru că şi-aşa noi romii avem o imagine de oameni care fură, care nu muncesc". Lui Isabelle i-a plăcut umorul Alinei şi au început să vorbească despre filme documentare, apoi despre ideile Alinei şi viaţa ei. S-au întâlnit de câteva ori şi au rămas prietene. Isabelle Wesselingh este directoarea Agenției France Presse din România şi în ciuda faptului că are 37 de ani şi Alina are 24, "pot să port cu ea o discuţie la acelaşi nivel". "În România, oamenii sunt negativişti. Alina nu e aşa".

Hai să plângem

Alina nu citeşte niciodată ce se scrie despre ea. Şi, slavă Domnului, ar avea ce. Aproape fiecare publicaţie cu distribuţie naţională din România i-a luat un interviu. Dar ea, nu! Se uită în zare, serioasă şi gravă, ca şi cum ar urma să rostească un discurs înălţător, ridică mâna încet, cu palma deschisă şi spune rar: "De la chirpici....la New York". Ca un maestru de circ, cu joben, tunică roşie şi baston, care prezintă unei audienţe avide după senzaţional cea mai ciudată, uimitoare şi curioasă arătare din câte s-au văzut vreodată în lume. Alinei nu-i plac titlurile bombastice. Că-i place sau nu când scrie presa despre ea că a ajuns de la chirpici la New York, adevărul ăsta este.

O caută celebritatea şi ea se face că plouă.

Săptămâna trecută a fost la prima conferinţă de presă din viaţa ei. Organizatorilor, ditamai managerii de proiect, le tremurau mâinile. Din cauza lor s-a emoţionat şi ea. Se aştepta la costume negre, sobre, turnate pe bărbaţi calculaţi, reci ca nişte chirurgi. Nu la indivizi umani, cărora să le tremure vocea. Când i-a venit rândul să vorbească despre discriminare şi egalitatea dintre semeni, au podidit-o lacrimile şi le-a spus participanţilor: "Dacă tot suntem aici, haideţi să plângem".

Cum plânge acum în faţa mea, la o ceainărie din centrul Capitalei, în timp ce-mi spune câte mesaje de încurajare şi susţinere a primit la Londra, înaintea audiţei la masterul de actorie la Royal Academy of Arts. "Sunt o norocoasă şi o răsfăţată", spune despre ea.

Merdenele

În Eritreea a făcut ce nu mai făcuse niciodată: a lăsat garda jos. Şi a găsit acolo o dulceaţă de oameni. Paisprezece zile a stat Alina în micul stat est-african şi când s-a întors în Europa, i-a cerut o favoare unei doamne care bea o cafea în aeroport. Aia s-a întors, s-a uitat la ea şi i-a spus "Are you talking to meeee?" (Vorbeşti cu mineeee?). Abia după câteva minute şi-a dat Alina seama că a dat nas în nas cu răutatea şi ea nu-şi dăduse seama. Garda sus, Alina, ai ajuns într-o altă lume!

În Eritreea s-a rătăcit într-o seară. Nu are deloc simţul orientării, nu ştie să citească o hartă. Nici la cifre nu se pricepe şi e dezordonată. Şi cum se ducea ea la o piaţă din capitala Asmara, s-a pierdut. A luat-o de mână o fetiţă care vindea şerveţele şi a dus-o la hotel. I-a spus fetei «Şokorina», adică Dulceaţă şi i-a luat, pe drum, un fel de merdenele după o reţetă locală. De câte ori vede foi de plăcintă umplute cu brânză sau carne, Alina îşi aduce acum aminte de Şokorina.

O ascult cu gura căscată, pentru că, recunosc: mi-e frică de mor de Africa, mai degrabă aş merge în Bagdad sau în ghetourile din Rio de Janeiro. Ţi-e frică de necunoscut, Ionel, îmi spune Alina. "La fel e şi cu romii, eu dacă am stat printre ei am înţeles multe. Când ai cinci fraţi şi trebuie să îi creşti, nu e aşa uşor să te duci la şcoală".

Acum se luptă să adune bani pentru un masterat în Marea Britanie. Îşi forţează norocul, aşa cum a făcut-o mereu. Dacă ar avea mai multe Aline, i-ar fi mai uşor. Una să se ducă în Londra. Alta să rămână aici, să continue spectacolul, încă una să stea pe săturate cu persoanele dragi. Începe multe lucruri, pe urmă nu ştie cum să se împartă.

Alina ştie una şi bună.

"Munca titanică trece peste toate obstacole, peste toate beţele pe care ţi le pune cineva în roate, peste jocurile de culise".

Citeşte şi: Minunatele aventuri ale romilor şi ale caprelor franţuzeşti

Evenimente



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite