Papa Francisc, la Palatul Patriarhal: Am venit aici ca un simplu pelerin

Papa Francisc a ajuns vineri dimineaţă în România. După o scurtă ceremonie la Otopeni şi o întâlnire la Cotroceni cu preşedintele Klaus Iohannis şi premierul Viorica Dăncilă, Sfântul Părinte se îndreaptă acum către Palatul Patriarhal. Suveranul Pontif va avea o întâlnire cu Patriarhul Daniel

17.14 Patriarhul Daniel: Vă primim astăzi ca pelerini în această catedrală nouă, unde deasupra altarului se află marea Icoană a Maicii Domnului, realizată în mozaic. Icoana confirmă simbolic numele simboklic de Grădina Maicii Domnului dat României; Noua catedrală sste un edificiu simbloc al bisericilor demolate.

17.02 Sfântul Părinte a fost aşteptat cu pâine şi sare.

Foto Captură Video

17.01 Papa Francisc a ajuns la Catedrala Naţională şi s-a adresat celor care îl aşteptau: „Hristos a-nviat!”

16.57 În faţa Catedralei Mântuirii Neamului se află câteva sute de persoane, în aşteptarea Papei, care de la ora 17.00 vor avea rugăciunea „Tatăl Nostru”. Printre oficialităţile care au ajuns deja la Catedrală în urma invitaţiilor se numără ministrul de Interne, Carmen Dan, şi preşedintele Senatului, Călin Popescu Tăriceanu. Potrivit Hotnews.ro, cei doi au fost huduiţi de mulţime. „Demisia”, au strigat oamenii către Carmen Dan. „Hoţule”, a fost reacţia în momentul sosirii lui Tăriceanu.

16.43  Până la urmă Sfântul Părinte a decis să se deplaseze cu aceeaşi maşină care l-a aşteptat la aeroportul Otopeni, o modestă Dacie Logan. Spre deosebire de prima oră a dimineţii, Papa s-a aşezat acum în drapta şoferului şi are geamul deschis pentru a saluta oamenii.

16.37 Papa Francisc se pregăteşte să se îndrepte către Catedrala Mântuirii Neamului. Afară însă nu îl aşteaptă papamobilul conceput la uzina Dacia, pregătit pentru vizita acestuia, ci e vorba de un alt papamobil, marca Isuzu.

FOTO Captură Video

16.29 Discursul integral al lui Papa Francisc:

Preafericirea Voastră, Înalt Preasfinţiţi Mitropoliţi şi Preasfinţiţi Episcopi ai Sfântului Sinod, Hristos a înviat! Învierea Domnului constituie nucleul vestirii apostolice transmise şi păstrate de Bisericile noastre. În ziua Paştelui, apostolii s-au bucurat la vederea Celui Înviat (cf. In 20,20). În acest timp al Paştelui şi eu mă bucur să contemplu oglindirea sa în ochii dumneavoastră, dragi Fraţi.

Acum douăzeci de ani, în faţa acestui Sfânt Sinod, Papa Ioan Paul al II-lea spunea: „Am venit să contemplu Chipul lui Hristos gravat în Biserica dumneavoastră; am venit să venerez Chipul suferind, zălogul unei speranţe reînnoite” (Ioan Paul al II-lea, Discurs adresat Patriarhului Teoctist şi Sfântului Sinod, 8 mai 1999: Insegnamenti XXII, 1[1999], 938).

Şi eu am venit aici ca pelerin ce doreşte să vadă chipul Domnului în chipul fraţilor; privindu-vă, vă mulţumesc din inimă pentru primirea voastră. Legăturile de credinţă care ne unesc îşi trag originea de la Apostoli, martorii Celui Înviat, în special de la legătura care îl unea pe Petru de Andrei, care, conform tradiţiei, a adus credinţa în aceste meleaguri. Au fost chiar fraţi de sânge (cf. Mc 1,16) şi, într-un mod special, prin vărsarea sângelui pentru Domnul. Ei ne amintesc că există o fraternitate de sânge care ne precedă şi care, ca un curent tăcut şi dătător de viaţă, n-a încetat niciodată, de-a lungul secolelor, să ude şi să susţină drumul nostru.

Aici – ca şi în multe alte locuri din timpurile noastre – aţi simţit Paştele morţii şi al învierii: atâţia fii şi atâtea fiice ai acestei ţări, din diferite Biserici şi comunităţi creştine, au îndurat vinerea persecuţiei, au trecut prin sâmbăta tăcerii, au trăit duminica renaşterii. Atâţia martiri şi mărturisitori ai credinţei! Mulţi, aparţinând diferitor confesiuni, nu demult au stat unul lângă altul în închisori, sprijinindu-se reciproc. Exemplul lor stă astăzi înaintea noastră şi înaintea noilor generaţii care n-au cunoscut acele condiţii dramatice. Motivul pentru care au suferit până acolo încât şi-au dat viaţa este o moştenire prea preţioasă ca să fie uitată şi nerespectată. Şi este o moştenire comună care ne îndeamnă să nu ne îndepărtăm de fratele care o împărtăşeşte. Uniţi cu Hristos în suferinţă şi în durere, uniţi de către Hristos în Înviere ca „şi noi să umblăm într-o viaţă nouă” (Rm 6,4).

Preafericirea Voastră, Frate drag, acum douăzeci de ani, întâlnirea dintre Predecesorii noştri a fost un dar pascal, un eveniment care a contribuit nu doar la reînflorirea relaţiilor dintre ortodocşi şi catolici în România, ci şi la dialogul dintre catolici şi ortodocşi în general. Călătoria aceea, prima pe care un episcop al Romei o întreprindea într-o ţară majoritar ortodoxă, a deschis calea altor evenimente asemănătoare.

Aş dori să adresez un gând de recunoscătoare amintire Patriarhului Teoctist. Cum să nu ne amintim strigătul spontan de „Unitate, unitate!” care s-a ridicat aici, la Bucureşti, în zilele acelea? A fost un anunţ de speranţă izvorât din Poporul lui Dumnezeu, o profeţie care a inaugurat un timp nou: timpul de a merge împreună pentru a redescoperi şi trezi fraternitatea care deja ne uneşte.

Să mergem împreună cu puterea memoriei. Nu cu memoria nedreptăţilor suferite sau pricinuite, a judecăţilor şi a prejudecăţilor, care ne închid într-un cerc vicios şi ne determină să avem atitudini sterile, ci cu memoria rădăcinilor: a primelor secole în care Evanghelia, vestită cu îndrăzneală şi spirit profetic, a întâlnit şi luminat noi popoare şi culturi; a martirilor din primele veacuri, a Sfinţilor Părinţi mărturisitori ai credinţei, ai sfinţeniei trăite zilnic şi propovăduite de atâtea persoane simple care împărtăşesc acelaşi Cer.

Datorită lui Dumnezeu, rădăcinile noastre sunt sănătoase şi puternice şi, chiar dacă crescând au suferit deformările şi încercările timpului, suntem chemaţi, asemenea psalmistului, să ne amintim cu recunoştinţă de ceea ce Domnul a făcut în noi, să-i înălţăm Lui un imn de laudă unii pentru ceilalţi (cf. Ps 77,6.12-13).

Amintirea paşilor făcuţi împreună ne încurajează să înaintăm spre viitor având conştiinţa diferenţelor, cu siguranţă, dar mai ales regăsind mulţumirea atmosferei de familie, reînsufleţind memoria comuniunii care, ca o făclie, să lumineze paşii drumului nostru.

Să mergem împreună în ascultarea Domnului. Ne este exemplu ceea ce a făcut Hristos în ziua Paştelui, pe când mergea împreună cu ucenicii pe drumul spre Emaus. Ei discutau despre cele întâmplate, despre neliniştile, îndoielile şi întrebările lor. Domnul i-a ascultat cu răbdare şi le-a vorbit cu inima deschisă, ajutându-i să înţeleagă şi să discearnă evenimentele (cf. Lc 24,15-24).

Şi noi avem nevoie să-l ascultăm împreună pe Domnul, mai ales în aceste ultime timpuri, în care drumurile lumii au dus la rapide schimbări sociale şi culturale. De dezvoltarea tehnologică şi de bunăstarea economică au beneficiat mulţi, dar cei mai mulţi au rămas implacabil excluşi, în vreme ce globalizarea care impune conformare a contribuit la dezrădăcinarea valorilor popoarelor, slăbind etica şi convieţuirea, poluată, în ultimii ani, de un copleşitor simţământ de teamă care, deseori înteţit artistic, duce la închidere şi ură.

Avem nevoie să ne ajutăm să nu cedăm seducţiilor „culturii urii” şi a individualismului care, deşi nu mai e atât de ideologică precum în timpurile persecuţiei ateiste, este totuşi mai convingătoare şi nu mai puţin materialistă. Ea recomandă deseori ca mijloc de dezvoltare ceea ce se arată imediat şi rezolvabil, dar în realitate este indiferent şi superficial.

Fragilitatea legăturilor, care duce la izolarea persoanelor, are repercusiuni în special asupra celulei fundamentale a societăţii, familia, şi ne solicită efortul de a ieşi şi a merge în întâmpinarea dificultăţilor fraţilor şi surorilor noastre, îndeosebi ale celor mai tineri, nu prin descurajare şi nostalgie, ca ucenicii de la Emaus, ci prin dorinţa de a-l comunica pe Iisus Înviat, nucleul speranţei. Avem nevoie ca alături de fraţii noştri, să reînnoim ascultarea cuvintelor lui Hristos pentru ca inima să ardă împreună, iar vestirea să nu slăbească (cf. vv. 32.35).

Ca şi la Emaus, putem ajunge la destinaţie rugându-l cu insistenţă pe Domnul să rămână cu noi (cf. vv. 28-29). El, care se revelează la frângerea pâinii (cf. vv. 30-31), ne cheamă la caritate, ne îndeamnă să slujim împreună; să-l „dăruim pe Dumnezeu” înainte ca „să pledăm despre Dumnezeu”; să nu fim pasivi în a înfăptui binele, ci gata să ne ridicăm şi să mergem, să fim activi şi să colaborăm (cf. v. 33).
   
În sensul acesta, ne sunt un bun exemplu atâtea comunităţi ortodoxe româneşti care colaborează foarte bine cu multe dieceze catolice din Europa Occidentală unde sunt prezente. În multe cazuri s-a dezvoltat un raport de încredere şi prietenie reciprocă, întreţinută de gesturi concrete de ospitalitate, susţinere şi solidaritate. Prin această frecventare reciprocă, mulţi catolici şi ortodocşi români au descoperit că nu sunt străini, ci fraţi şi prieteni.

Să mergem împreună spre noi Rusalii. Traseul care ne aşteaptă duce de la Paşte la Rusalii: de la zorile pascale ale unităţii, răsărite aici, acum douăzeci de ani, am pornit la drum spre noi Rusalii. Pentru ucenici Paştele a însemnat începutul unui nou drum din care nu dispăruseră încă frica şi nesiguranţa. Asta a durat până la Rusalii, când, adunaţi în jurul Preasfintei Mame a lui Dumnezeu, apostolii, într-un singur Duh şi în diversitatea şi bogăţia de limbi, l-au mărturisit pe Cel Înviat, prin cuvânt şi viaţă.

Continuăm drumul nostru de la certitudinea de a avea un frate alături până la împărtăşirea credinţei întemeiate pe învierea aceluiaşi Hristos. De la Paşte la Rusalii: timp să ne adunăm în rugăciune sub ocrotirea Sfintei Maici a lui Dumnezeu, să-l invocăm pe Duhul Sfânt unii pentru alţii. Să ne reînnoiască Duhul Sfânt, El care respinge uniformitatea şi căruia îi place să plăsmuiască unitatea în cea mai frumoasă şi mai armonioasă diversitate. Focul lui să mistuie lipsa noastră de încredere; suflul său să înlăture reţinerile care ne împiedică să dăm mărturie împreună despre viaţa nouă pe care ne-o oferă.

El, făuritor de fraternitate, să ne dea harul de a merge împreună. El, creator al noutăţii, să ne insufle curaj să trăim inedite căi de împărtăşire şi de misiune. El, tăria martirilor, să ne ajute să nu zădărnicim sacrificiul lor. Dragi fraţi, să mergem împreună, spre lauda Preasfintei Treimi şi spre beneficiul reciproc, pentru a-i ajuta pe fraţii noştri să-l vadă pe Iisus. Reînnoiesc recunoştinţa mea şi vă asigur de afecţiunea, prietenia şi rugăciunea mea şi a Bisericii Catolice.
(Sursa: Basilica.ro)

16.11 „Am venit aici ca pelerin ce doreşte să vadă chipul Domnului în chipul fraţilor”

16.10 În debutul discursului, Papa Francisc s-a adresat în limba română: „Hristos a-nviat!”

16.08 Patriarhul Daniel: Evanghelia lui Hristos ne cheamă să promovăm dreptatea pentru că iubirea lui Hristos pentru toţi oamenii să fie percepută ca fiind binecuvantare, pace şi bucurie pentru persoane şi popoare. Vă dorim multă sănătate şi mulţi ani de viaţă.

16.06 Patriarhul Daniel: Cu salutul pascal „Hristos a înviat!”, vă primim în această sală a Palatului Patriarhiei, în care, la 8 mai 1999, Papa Ioan Paul al II-lea a fost primit de Patriarhul Teoctist şi de mai mulţi membri ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Această sală este numită simbolic în limba latină Conventus, adică Întâlnire. Papa Ioan Paul al II-lea, în timpul episcopatului său în Polonia, şi Patriarhul Teoctist, ca episcop în România, au avut o experienţă spirituală comună, şi anume au cunoscut anii grei ai regimului comunist, când Biserica a fost marginalizată şi persecutată.

16.04 Potrivit agendei oficiale, Sfântul Părinte va ţine un discurs de la ora 16.15

15:51 Papa Francisc a ajuns la Patriarhie, unde a fost întâmpinat de Patriarhul Daniel.

15:42 Papa Francisc a plecat de la Nunţiatura Apostolică spre Patriarhie. Pe drum, Sfântul Părinte a salutat mulţimea făcând cu mâna de la geamul deschis al Loganului cu care este transportat.