Mai este discriminarea rasială o problemă fundamentală a României? INTERVIU cu preşedintele Centrului de Advocacy şi Drepturile Omului, Cerasela Bănică

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Cerasela Bănică, preşedintele Centrului de Advocacy şi Drepturile Omului
Cerasela Bănică, preşedintele Centrului de Advocacy şi Drepturile Omului

Lipsa de intervenţie şi acţiune a statului român în prevenirea şi combaterea rasismului şi xenofobiei în aceste vremuri dificile generate de pandemie ar putea conduce la tulburări sociale grave care se vor manifesta în diferite forme de violenţă împotriva unor anumite grupuri sau comunităţi ce sunt discriminate în mod tradiţional, a declarat, într-un interviu acordat PressHUB, Cerasela Bănică, preşedintele CADO.

PressHUB: Pandemia a determinat creşterea alarmantă a xenofobiei, rasismului şi a intoleranţei, iar Biroul pentru drepturile omului al ONU a lansat campania #FightRacism pentru a promova o cultură globală de toleranţă, egalitate şi antidiscriminare#. Ce măsuri a luat România? Există un plan al statului român pentru combaterea xenofobiei şi a rasismului?

Cerasela Bănică: În această perioadă, statul român nu a implementat nici un plan de combatere a xenofobiei şi rasismului. Însă, această situaţie nu este o noutate, pentru că România a eşuat încă din 2015 să adopte o strategie naţională în domeniul prevenirii şi combaterii discriminării (2016-2020, 2018-2022), în ciuda recomandărilor repetate ale instituţiilor europene.

 Astfel, statul român nu a alocat în ultimii 6 ani fonduri de la bugetul de stat pentru implementarea de măsuri de prevenire, cum ar fi campanii de conştientizarea populaţiei cu privire la pericolul rasismului, xenofobiei şi intoleranţei sau de informare a victimelor discriminării privind mecanismele sau instrumentele pe care le au împotriva celor care îi discriminează.

Majoritatea acţiunilor în prevenire au fost finanţate prin fondurile europene implementate de societatea civilă în parteneriat cu instituţiile publice. Însă, aceste acţiuni sunt insuficiente şi nu pot duce la o reducere semnificativă a fenomenului, deoarece societatea civilă intervine punctual şi pe o perioadă scurtă, şi nu poate şi nici nu ar trebui să îndeplinească atribuţiile instituţiilor statutului care au fost create în acest scop.

Discriminarea rasială este contrară valorilor şi principiilor Uniunii Europene: drepturile universale ale omului şi libertăţile fundamentale. Mai este astăzi discriminarea rasială o problemă fundamentală a României? Este societatea românească mai tolerantă astăzi cu minorităţile la 14 de la integrarea în marea familie europeană?

În 2019, un studiu realizat de IRES pentru CNCD (n.r. Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării) arăta că 65% dintre români consideră că în ultimii ani discursul urii a crescut în România şi infracţiunile motivate de ură faţă de alte persoane motivate pe criteriile etnic sau rasă sunt cele mai frecvente, manifestându-se ca agresiune verbală (76%), agresiune fizică (62%), ameninţare (53%) şi încălcare sau distrugere de proprietate (52%).

Aceste date arată mai degrabă o involuţie sau o depărtare faţă de valorile liberale europene asumate în cadrul UE. Situaţia curentă este cauzata de mai mulţi factori, şi anume: intervenţia redusă şi a autorităţilor publice în domeniul de prevenire şi combatere a discriminării rasiale, şi anume acţiuni insuficiente de conştientizare şi informare a populaţiei şi a victimelor în domeniul anti-discriminării sau nefacilitarea accesului egal la servicii de calitate în educaţie, locuire, ocupare sau sănătate a persoanelor de etnie romă.

Comisia europeană în 2018 raporta că 36% dintre romi au declarat că au fost hărţuiţi fizic de cel puţin 6 ori pe an datorită etniei. De asemenea, un alt factor care contribuie la această situaţie este că nedescriminarea nu se învaţă la şcoală, iar elevii nu pot dezbate problematica discriminării, xenofobiei şi a intoleranţei astfel încât să înţeleagă impactul unor astfel de acţiuni. Mai grav este că sistemul educaţional discriminează chiar el însuşi, şi anume în 2015, Centrul de Advocacy şi Drepturile Omului (CADO), asociaţia pe care o conduc, a identificat că în 50% dintre cele 220 de localităţi monitorizate exista o şcoală cu formă de segregare a elevilor de etnie romă. În acest an, vom continua monitorizarea în peste 1000 de şcoli din 11 judeţe în cadrul proiectului “Şcoală pentru toţi copiii!-II”, finanţat de către Active Citizens Fund România.

Ne aşteptăm ca situaţia să nu difere deoarece, din 2017, Ministerul Educaţiei Naţionale nu a publicat nici un raport de monitorizare privind segregarea sau a acţiunilor de desegregare implementate. Un alt determinat important în propagarea discriminării rasiale este media şi internetul care au devenit mijloace importante de canalizare a urii colective împotriva comunităţii rome sau a altor grupuri. Iar în final aş menţiona, legislaţia incompletă în acest domeniu, slaba pregătire a instituţiilor de a aplica legislaţia şi de a sancţiona eficient faptele de discriminare (organele de poliţie, procurori, judecători şi inclusiv CNCD-ul).

Să nu uităm că anul trecut Comisia Europeană a început procedura de infringement împotriva României deoarce ţara noastră a eşuat până acum să transpună pe deplin legislaţia UE care condamnă discursul şi infracţiunile motivate de ură.

Care sunt categoriile sociale cele mai expuse la rasism şi intoleranţă? Ar trebui să fie mai activă prezenţa CNCD-ului în spaţiul public?

Acelaşi studiu menţionat mai sus stabilea că majoritatea românilor nu au încredere, mai ales în homosexuali (74%), romi (72%), imigranţi (69%), musulmani (68%), maghiari (53%) şi evrei (46%). Pe lângă grupurile tradiţionale discriminate, cum ar fi persoanele LGBT, romi, maghiari şi evrei apar acum grupuri noi vulnerabile discriminării şi anume: imigranţii şi musulmanii. Cu toate acestea, numărul de plângeri adresate CNCD-ului împotriva faptelor de discriminare pe criteriul de entie ( 48 de cazuri în 2019) sau pe alte criterii este mult mai mic în comparaţie cu dimensiuea reală a discriminărilor respective.

Cauza este că majoritatea victimelor nu se adresează CNCD-ului sau instanţei de judecată din lipsă de informare cu privire la aceast drept, lipsa unui avocat pregătit în domeniu, lipsa de încredere în instituţiile statutului, procedura îndelungată, numărului redus de organizaţii neguvernamentale active care pot oferi asistenţă juridică gratuită victimelor discriminării.

De curând, CNCD a afirmat în cadrul unei conferinţe că responsabilitatea pentru numărul scăzut de plângeri îi aparţine societatăţii civile care nu susţin victimele îndeajuns pentru a depune  astfel de plângeri. Se pare, că CNCD-ul încă nu înţelege că responsabilitatea privind sporirea nivelului de informare şi conştientizare a victimelor cu privire la dreptul de a depune plângere le revine ca autoritatea publică de aplicarea legislaţiei din domeniul anti-discriminării, iar că societatea civilă poate oferi suport statutului în acest demers. Pentru realizarea acestor campanii, CNCD-ul trebuie să aibe resursele financiare necesare care în lipsa unei strategii naţionale, nu pot fi alocate de la bugetul de stat, de o abordare strategică şi reală a nevoilor şi să se adreseze diverse grupuri: şcoală, media, profesioniştii din domeniul social şi juridic, autorităţilor publice etc.

De asemenea, CNCD nu poate transmite un mesaj clar împotriva discriminării atât timp sancţiunile pe care le aplică potrivit Ordonanţei Guvernamentale 137/2000 sunt prea mici, pentru că ele sunt ineficiente în combaterea discriminării şi nu reprezintă un remediu real de justiţie pentru victime în comparaţie cu traumele suferite la nivel personal, profesional, economic şi social.

Potrivit OUG 137/2000, sancţiunile care pot fi aplicate de către CNCD sau instanţa de judecată sunt amenzi, recomandări şi avertismente, iar în cazul fericit când aceste instituţii decid aplicarea de amenzi, acestea sunt mai mult simbolice decât să reflecte valoarea reală a daunelor provocate victimelor sau gravitatea faptei. 

De exemplu, CADO a depus în anul 2015 o plângere privind un caz de segregare împotriva unei şcoli din judeţul Iaşi, care timp de 10 ani a segregat într-un corp de şcoală un grup de elevi de etnie romă. CNCD decide încălcarea legii de către şcoală şi Inspectoratul Şcolar Judeţean Iaşi, amendând şcoala cu suma de 3000 de lei şi ISJ Iaşi cu suma de 5000 de lei.

Calculând proporţional cu numărul total de victime şi anii de practică segregaţionistă a şcolii împotriva comunităţii respective, suma per victimă este mai mică de 3 Ron, pe care victima nu îi primeşte, deoarce trebuie să ajungă în instanţa de judecată pentru a cere daune. Mai mult, sumele sunt foarte mici pentru făptuitori, în special pentru persoanele juridice, şi nu descurajează deloc faptele şi actele de discriminare ci, dimpotrivă, le oferă sentimentul că pot scăpa uşor.

Un exemplu relevant este celebrul caz de la Baia Mare unde autorităţile locale au construit un zid pentru a separa blocurile locuite de romi de restul comunităţii. În 2020, CNCD a revenit cu  sancţionarea primăriei că nu a distrus zidul respectiv cu amendă în valoare de 2000 de lei.

Situaţia nu poate fi rezolvată decât prin modificarea prevederilor privind creşterea pragurilor minime privind valoarea amenzilor în funcţie de tipurile de contravenţii (simple şi în formă agravantă), contravenţii continue ( care nu au încetat după hotarârea CNCD) sau multiple şi cu o metodologie clară şi transparentă de calculare a amenzilor.

CADO a propus anul trecut o astfel de modificare legislativă într-un proiect de lege de modificarea OUG 137/2000, dar acesta a fost clasat. Eu aş mai adăuga şi realizarea unei liste publice de ruşine publică cu persoanele juridice care au realizat acte sau fapte de discriminare sau de anulare unor facilităţie de care pot beneficia de la stat/ exercitarea de anumite drepturi.

Pot fi diverse soluţii, însă CNCD trebuie să arate interes  de reformă şi să ofere un cadrul de dezbatere pe subiect la care şi societatea civilă să participe.

De asemenea, trebuie să mai subliniez faptul că CNCD-ul nu este singura entitate cu un rol determinant în prevenirea fenomenului de discriminare rasială întrucât mai sunt şi alţi actori cu roluri la fel de importante: poliţia în investigarea eficientă şi corectă a cazurilor de discriminare, şcoala în educarea generaţiei viitoare de a îmbrăţişa diversitatea, media de a controla şi condamna mesajele extremiste şi discriminatorii, guvernul care să ofere resursele necesare aplicării legii, şi bineînteles fiecare dintre noi care atunci când suntem martorii unor astfel cazuri de discriminare să le condamnăm public şi în spaţiul nostru privat, pentru a transmite un mesaj clar că discriminarea nu este acceptată şi susţinută.

Citiţi interviul complet pe PressHUB

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite