Mai ştie cineva de Sorinel Leia?

Astă vară, 24 de ore cu nişte dragi prieteni din Lugoj. Aşa zisul „concediu al concediului”, căci devenise tradiţie să le petrecem exclusiv între „old boys”, fără doamne, la „o băută” şi „o tablă”.

De data asta în creierii munţilor, la o splendidă vilă din Făget, lângă comuna timişană Tomeşti unde, pe vremuri, se fabricau faimoasele sticlării „de rubin” şi „de cobalt”. Masa geme de platouri cu fripturi,  cu brânzeturi proaspete, cu soiuri înalte de slane şi „şonci” şi, mai ales, de nenumărate clondire cu pălinci măiastre. Ajutorul stăpânului casei-nea Ilie, un bătrânel „spirt”,  care pune, ia, duce sau aduce cu viteze ameţitoare, în timp ce turuie continuu snoave.  Pe buza serii, băieţii hotărăsc plimbarea de siestă şi o bălăceală în piscină. Prefer să rămân la masă, cu gândurile mele.
Pe neaşteptate, nea Ilie se aşează: „Nu vă supăraţi, vreau să vă arăt ceva”. „Ce, nea Ilie?”. „Ceva. Nu mai întrebaţi, haideţi cu mine!”. Urc nedumerit lângă el într-un Cielo străvechi, ajungem imediat în Tomeşti, urcăm o pantă abruptă pe lângă un gard de zid văruit şi pătrundem într-un cimitir. Nea Ilie se propteşte cu cotul pe o cruce de care atârnă o coroană cu flori din plastic şi începe să plângă tăcut. „Ceva” era, de fapt, cineva: din fotografie, cu o freză aranjată meticulos şi jenat de nodul cravatei, mă priveşte un puşti de o frumuseţe serafică. „El e Sorinel, ficioru-meu!, şopteşte bătrânul. De două ori l-am dezgropat şi l-am îngropat!”.
Sorinel Leia terminase Liceul de Chimie din Timişoara şi se angajase operator chimist la „Solventul”. În 17 decembrie 1989 începuse nebunia, este printre primii protestatari ce ridică vocea în Piaţa Operei. Rănit la picior, se întoarce către dimineaţă la cămin. Se oblojeşte cum poate, decupează stema dintr-un drapel şi a doua zi, la ora 5 după amiază, alături alţi opt, se află din nou în Piaţă, fluturându-l de pe treptele Catedralei Mitropolitane. O jumătate de oră mai târziu, un glonţ îl sfârtecă. Studenta de lângă el îl târăşte în biserică şi, sub privirile ei, Sorinel moare. Fata îi ia buletinul şi, printre rafale de mitralieră, reuşeşte să-l predea la Căminul „Solventul”, de pe strada Titulescu. În congelatoarele morgii Spitalului Judeţean sunt depuse primele opt trupuri de martiri. Pe 19 decembrie, nea Ilie află. Pleacă imediat la Timişoara, unde se trage drăceşte. Se duce direct la morgă, dar nu i se permite să intre. A doua zi, la fel. Se întoarce la Tomeşti, revine în Timişoara peste câteva zile şi merge la Primărie. I se cere detalii despre băiat, i spune că 40 de cadavre tocmai au fost trimise la Bucureşti. Revine peste alte câteva zile, pe data de 12 ianuarie 1990, domnul Bociort, de la Pompe Funebre, îi sugerează să cerceteze la Cimititrul Eroilor, de pe Calea Lipovei. Acolo, administratorul Dorel Cenade îi arată nouă morminte, unde se află cei îngropaţi pe 29 decembrie şi-l întreabă cum arăta Sorinel. Era îmbrăcat cu un pulover, cu pantaloni negri şi purta adidaşi. În 14 ianuarie, sunt dezhumaţi cu un escavator. Sorinel se află printre ei. Pe o mână, pe gât şi pe abdomen îi sunt lipite bucăţi de leucoplat, pe care s-au scris cu pixul nişte cifre. Alături de groapa lui Sorinel, se află cea a fetei în braţele căreia şi-a găsit sfârşitul. Nea Ilie urcă sicriul într-o basculantă şi pe 16 ianuarie îl înmormântează creştineşte la Tomeşti. Pe la sfârşitul lui februarie, se pomeneşte că nişte domni de la Criminalistică îi cer să-l dezgroape iar, ca să cerceteze cu ce armă a fost împuşcat. Sorinel este iar scos din mormânt şi grija domnilor se rezolvă: un glonţ pornit dintr-o armă de calibrul 7,62 i-a intrat prin arcada ochiului drept şi i-a străpuns creierul. Sorinel Peia este decretat Erou al Revoluţiei.
După ce a lucrat o viaţă întreagă la CFR, nea David Ilie Leia şi-a pierdut şi casa. Ca urmaş de erou, ar fi avut dreptul să primească o locuinţă socială. Şi-a depus dosarul la Primăria din Făget şi, din 2006, tot aşteaptă.
Îmi sună telefonul şi un amic mă înştiinţează că guvernul „Ponta 4” a trecut de votul Parlamentului.
Ei şi?