Mâinile negre alungate de pe fehér kenyér*

Poliţia a deschis dosar penal în cazul celor doi cetăţeni din Sri Lanka alungaţi de sătenii din Ditrău. Dar problema e departe de a fi astfel rezolvată.

Există un sat în Secuime căruia îi zice Ditrău sau, în limba majorităţii locale, Ditró (saşii, cu care localnicii au fost megieşi de-a lungul secolelor, îi spun Dittrichderf). Majoritatea locuitorilor României nici nu a auzit, până săptămâna aceasta, despre această localitate.

Cam o mie de săteni din acest Ditrău s-au săturat să lucreze pentru o mie de lei şi au ales să-şi caute de muncă acolo unde sunt plătiţi cu o mie de euro. E foarte bine aşa. E în rostul vremurilor, omenirea a devenit un sat global, se ajunge repede cu avionul, se comunică uşor prin internet.

S-au dus oamenii, au bătut pe la diverse uşi, au fost primiţi şi acum au ceva mai multe decât cei rămaşi acasă, la Ditrău. Nu toţi cei care refuză să muncească pe 1000 de lei se duc în lumea largă. Poate că pâinea de acasă, cât o fi ea de rea, tot e mai bună când o mănânci la cină cu ai tăi. E o pâine, până la urmă.

În celălalt capăt al lumii există ţări în care un croitor câştigă, într-o lună, echivalentul a o treime din preţul cu care brandul unei vedete pop americane vinde un tricou din cele pe care croitorul le produce. Acolo. În Sri Lanka, nişte săteni dintr-o localitate al cărui nume nu-l ştim s-au săturat să lucreze pentru 80 de dolari pe lună, aşa că au plecat unde li s-a promis că vor putea să câştige chiar şi 800 de dolari. Doi dintre ei au ajuns la Ditrău, în Secuime, şi-au început să frământe pâinea cea de toate zilele a oamenilor locului, cei mai mulţi dintre ei maghiari, dar şi câţiva români. O pâine pe care, brusc, oamenii locului - şi maghiari, şi români - refuză să o mai cumpere pentru că, se plâng ei, nu pot mânca pâine albă frământată de mâini negre.

Sunt aceleaşi mâini care, înainte de a veni la Ditrău, montau, piesă cu piesă, telefonul mobil cu care secuiul nostru astăzi speriat de străin îşi sună, zi de zi, fratele plecat şi el străin la alţii, dar şi televizorul la care, seară de seară, urmăreşte exclusiv ştirile transmise de la Budapesta de presa de curte a premierului cruciat Orban Viktor, acest pompier piroman care dă periodic foc pentru a avea ce stinge.

Orbiţi de Orban

Maghiarii din Transilvania au primit, după 2011, dreptul de a redobândi cetăţenia bunicilor lor, cetăţenia Ungariei. Se simt, cumva, juridic reconectaţi la ţara pe care au pierdut-o la Trianon, în urmă cu un veac, şi sunt recunoscători celui care le-a oferit această formă de repateriere. Orban Viktor ştia că îi va fideliza pe maghiarii din România şi, într-adevăr, aproape 100% dintre cei care aleg să participe la scrutinurile din Ungaria îi votează partidul, FIDESZ. Nu e de colo, un pachet de 3-400.000 de voturi, pentru o ţară cu un bazin electoral de opt milioane de alegători.

De atunci încoace, Guvernul de la Budapesta a pompat constant bani în identitatea locală a maghiarilor transilvăneni. Finanţează echipe de fotbal, restaurează biserici, plăteşte preoţi, dar şi educatori pentru grădiniţele construite şi plasate sub patronajul lăcaşurilor de cult. Nimic rău în asta. Dimpotrivă.

Aceste favoruri nu rămân nerăsplătite. Din recunoşinţă sau obligaţie, o parte consistentă a maghiarilor din Ardeal s-a apropiat atât de tare de Orban Viktor încât a sfârşit prin a-i îmbrăţişa orbeşte crezul, opiniile şi demagogia. Se întâmplă şi în cazul locuitorilor din satul secuiesc Ditrău, care s-au speriat de doi străini despre care nu ştiau nimic decât că nu-s la fel ca ei, şi dacă nu-s, sunt sigur cum le-au spus televiziunile lui Orban Viktor: invadatori, cu ten măsliniu, probabil musulmani; şi vin ca antemergători pentru hoardele ce urmează să distrugă Europa. Irelevant că cei doi cetăţeni din îndepărtatul stat asiatic nu sunt musulmani, dimpotrivă, unul e chiar catolic, precum majoritatea secuilor. Irelevant că cei doi cetăţeni din Sri Lanka au acte în regulă, au venit cu avionul, nu pe o plută în derivă prin Mediterana. Singurul lucru relevant este ceea ce a putut sădi în mintea acelor oameni o propagandă a urii faţă de străin. A spus-o fără echivoc preotul comunităţii: „Frica noastră vine din necunoscut”. Frică. Asta au reuşit să le insufle politicienii oamenilor, nicidecum linişte, speranţă şi încredere, ceea ce ar trebui să facă guvernanţii unui stat democratic pentru cei care i-au votat.

Rasismul nu vorbeşte o singură limbă

Nu e nici o diferenţă între ce s-a întâmplat vara trecută la Valea Uzului, când românii şi maghiarii şi-au dat reciproc cu crucea în cap într-un cimitir dintr-un război de la care a trecut un veac, şi ce se petrece zilele acestea la Ditrău. Dacă ieşim din zona detaliilor, vedem acelaşi tipar: oamenii care îşi varsă toate frustrările pe străin. Atâta, doar, că frustrările acestea vin din alte părţi. Vin în primul rând de la modul nefericit în care le-a fost administrată comunitatea şi societatea în ceea ce începe să devină încetul cu încetul timpul întregii vieţi a multora dintre ei.

Am văzut, în aceste zile, un primar, pe cel din Ditrău, crispat în faţa situaţiei în care se află, şi i se putea citi în priviri şi printre vorbele bâjbâite că nu odiosul comportament al consătenilor i-a pricinuit disconfortul dus până la lacrimi, ci nevoia de a ţine un echilibru între voturile alegătorilor săi şi tentaţia de a încălca penal legea pentru a nu le pierde.

Situaţia de la Ditrău nu este nici pe departe un accident. În afara faptului că a fost amplificată de mesajele venite dinspre propaganda lui Orban Viktor, criza de la Ditrău are legătură şi cu o practică încetăţenită în feudele electorale din întreaga Românie. Primarii comunităţilor mijlocii spre mici au obstrucţionat orice fel de investiţii majore din afara cercului de angajatori locali, antreprenori-prieteni abonaţi la contractele cu administraţia şi protejaţi de controalele pe legislaţia muncii.

Locuitorii din micile oraşe ale României au fost angajaţi pe salarii de mizerie şi în condiţii precare spre inumane (ceea ce au reproşat de fapt şi oamenii din Ditrău patronilor brutăriei), fără cărţi de muncă, fără asigurări sociale sau medicale, pentru că angajatorii lor ştiau că oamenii nu au unde pleca la un loc mai bun de muncă. Asta, desigur, până când s-a ivit opţiunea muncii în străinătate, care a şi transformat România în ţara cu cea mai mare emigraţie pe timp de pace. Statul român nu a făcut nimic, în trei decenii, pentru a asigura cetăţenilor securitatea exercitării meseriei, ci i-a lăsat la cheremul celor ce aveau pâinea şi cuţitul. La fel cum nu a făcut nimic nici pentru a îi scoate din obscurantism, din ignoranţă şi din sclavia preconcepţiilor. Nici şcoala nu i-a educat, nici protectorii spirituali nu i-au îndrumat. Dimpotrivă.

De altfel, ultimul cuvânt al patronului a fost nu doar de prost gust, ci şi chiar ilegal: i-a anunţat pe localnici că nu va mai lăsa acele mâini negre să se atingă de pâinea satului.

Şi, ca să nu cumva să avem impresia că secuii din Ditrău ar fi o insulă izolată, să ne aducem aminte că tocmai ei, maghiarii din Transilvania, au fost cu câţiva ani în urmă, ţinta unei diatribe xenofobe venite, e drept, din partea unei campioane a retoricii de acest gen, pesedista Lia Olguţa Vasilescu. Pe atunci primar al Craiovei, fostul ministru a cerut „ca, de acum înainte, la orice lucrare care se face în Craiova, minimum 80% dintre angajaţi să fie craioveni, pentru că nu este normal să aud muncitorii vorbind ungureşte în Craioviţa Nouă. Dacă lucrează în Craiova pe banii craiovenilor, să angajeze craioveni”. Dar, desigur, nu e de mirare, de vreme ce PSD şi FIDESZ sunt de nişte ani buni marionete gemene ale unei cârdăşii iliberale.

* pâine albă, în limba maghiară

Cristian Ştefănescu  - Deutsche Welle