Memoria exilului românesc

Imaginile care domină vizualul colectiv european din aceste săptămâni au în centrul lor oameni aflaţi pe fugă, disperaţi, nespălaţi de zile întregi, furioşi, revoltaţi, gata de orice, luptând pentru visul lor de a ajunge la o ţintă doar de ei aleasă.

Nu ştiu cât de vinovată este Europa, prin acţiune sau tocmai prin lipsa acesteia, pentru ceea ce se petrece sub ochii noştri şi la o distanţă foarte mică. Nu ştiu dacă nu cumva plătim acum preţul unor decizii politice şi militare luate în urmă cu mai mulţi ani. Iarăşi, nu ştiu dacă autismul nostru, al europenilor, maniera noastră de a ne poziţiona în conflictul din Orientul Apropiat nu au condus, inevitabil, la ce vedem acum pe străzile unui Occident mai aproape decât niciodată (deoarece neputincios). În fine, nu ştiu dacă nu este, de fapt, problema altora plasată în curtea noastră.

Ceea ce văd la ştiri îmi trezeşte însă alte asocieri de istorie socială. Cele legate de exilul românesc. Da, şi noi am fost pe drumuri, exact ca cei pe care îi privim acum, confuzionaţi fiind, pe bună dreptate, neştiind dacă sunt oneşti sau agenţi ai Statului Islamic. Bâjbâim printre extreme. Or, deja din timpul domnitorilor Ţărilor Româneşti, depinzând fundamental de Înalta Poartă, numiţi pe criterii nondinastice, ne-am confruntat cu fenomenul exilului spontan, familiile competitorilor, ale râvnitorilor la tron fiind obligaţi până la ultimul membru să părăsească, fie şi temporar, scena.

Exilul românesc a avut un rol crucial în denunţarea abuzurilor şi crimelor regimului de la Bucureşti. Din păcate, importanţa vocii exilaţilor, din ce în ce mai puţini asemeni foştilor deţinuţi politici, nu este suficient prezentată în manualele noastre.

Toate dictaturile care au marcat secolul XX românesc, şi nu numai, au dus la amplificarea dinamicii exilice. Cei prigoniţi de Carol al II-lea au luat calea pribegiei, aşa cum unii dintre opozanţii lui Codreanu sau Antonescu au ales, la rândul lor, străinătatea. Comunismul a împins la cote maxime soluţia părăsirii forţate a patriei, indiferent de etnie sau orientare politică. În mod paradoxal, comunismul a încurajat apariţia unei categorii neverosimile: a celor care refuzau cu obstinaţie paradisul. Pe nemţi şi evrei comunismul a reuşit chiar să îi transforme cinic în marfă.

Exilul românesc a avut un rol crucial în denunţarea abuzurilor şi crimelor regimului de la Bucureşti. Din păcate, importanţa vocii exilaţilor, din ce în ce mai puţini asemeni foştilor deţinuţi politici, nu este suficient prezentată în manualele noastre. Fapt care se poate schimba, sper, odată cu relectura acestei istorii a rezistenţei în libertate, pandant al sacrificiului celor rămaşi acasă. La urma urmelor, ce ne-am face fără privirea „din afară“ a celor preocupaţi până de disperare de cele care se petrec „înăuntru“?