Mic manual de terorism cibernetic (II)

Cine sunt rebelii lumii noastre cibernetice, cei care se transformă în luptători extrem de reali şi eficienţi pentru o cauză foarte limpede definită filozofic şi care se poate circumscrie anarhismului cibernetic ?

Sunt foarte departe de anarhismul socialist al lui Bakunin, de cel comunist al lui Errico Malatesta sau Kropotkin, de anarhismul sindicalist al lui Pouget sau Monatte, de anarhismul insurecţional al lui Bonano sau Landstreicher, mişcările care, fiecare în felul său, au marcat puternic finele secolului XIX şi începutul de secol XX. Tinerii de azi au acuzat şi eşecul postanarhismului (inspirat din gândirea post-structuralistă şi post marxistă, neadaptat ca formulă practică de acţiune realitaţilor timpului nostru şi neluând în seamă nevoia de integrare a tehnologiilor de comunicaţie. Au dus însă mai departe şi au dezvoltat principiile pe care Michel Onfray le enunţa în lucrarea sa Politique du rebelle. Traite de resistance et d’insoumission unde spunea că

„a dori o politică liberatoare înseamnă inversarea perspectivelor: economia să se supună politicului, dar şi politica, mai departe, să fie supusă regulilor etice, etica tuturor convingerilor să primeze asupra celei a responsabilităţii, apoi structurile să fie reduse la un singur rol, cel de maşini în slujba indivizilor şi nu invers...”.

De aici, evoluţia s-a făcut aproape firesc spre o nouă filozofie care îmbină teoretizarea noului tip de anarhism cu oferta aproape infinită de mijloace de acţiune prezentate în manuale specializate. Prima expresie a acestei noi ideologii a revoltei este conţinută în Manifestul hackerului sau Conştiinţa unui hacker , articol semnat de Loyd Blankenship pe 16 ianuarie 1986 şi apărut în revista on-line Underground Phrack. Din acest moment începe să se dezvolte activismul cibernetic, hacktivism, activismul militant care a devenit foarte rapid un adjuvant de neocolit manifestaţiile mişcărilor mondialiste, ecologiste, feministe, anti-sistem în general, hackerii “ideologici“ organizând fără ezitare pirataje, deturnări sau blocaje de servere, introducere de mesaje de protest pe paginile web al unor organizaţii etc.

Acum, noua generaţie a mişcării “open-source” , aşa cum se intitulează cei care nu ezită să-şi asume identitatea de anarhişti cibernetici, este fascinată de ideologia cuprinsă în cartea Cypherpuncks, Freedom and the Future of the Internet, grupând un schimb de păreri ale unora dintre liderii informali ai acestei mişcări, printre ei numărându-se Julian Assange, Jacob Applebaum, Andy Muller-Maughn şi Jermy Zimmermann, fiecare dintre ei, membru de seamă al mişcării Cypherpunk născută la începutul anilor 1990. Militează pentru folosirea şi promovarea criptografiei, scrierea secretă, “pentru realizarea obiectivului de schimbare socială şi politică”.

Julian Assange spune că lumea “actuală este pe cale să meargă în galop către o distopie (contra-utopie) transnaţională…iar Internetul a fost transformat pentru a devein cel mai primejdios facilitator al totalitarismului pe care l-am văut vreodată…Ceea ce stă la baza acţiunii statelor este capacitatea pe care o au de a alterna aplicarea sistematică cu ameninţarea aplicării violenţei la nivelul tuturor societăţilor noastre. O violenţă, reală sau potenţială, care se răsfrânge asupra tuturor relaţiilor sociale şi domină procesele care duc la profituri, taxe, cenzură, copyright, mărci comerciale etc”.

Iar Internetul, spune Assange, a facilitat ca, pentru prima data în istoria omenirii, un grup mic de cetăţeni, companii comerciale sau structuri represive ale statului (armată, poliţie, servicii de informaţii) să-şi poată funziona interesele în spaţiul virtual în care informaţia este organizată şi folosită în scopul obţinerii controlului absolut asupra cetăţeanului. Internetul, care trebuia să fie un spaţiu civil, a devenit unul militarizat, iar Zimmermann completează:

“dacă sunteţi un utilizator obişnuit de Google, atunci Google ştie cu cine comunicaţi, pe cine cunoaşteţi, ce subiecte sunteţi pe cale să căutaţi, potenţial cunoaşte şi orientările voastre sexuale, precum şi credinţele voastre religioase şi filozofice”.

De unde, logic, chemarea la luptă împotriva sistemului dictatorial. Am văzut rezultatele unei asemenea bătălii în spaţiul virtual, iar Wikileaks nu încetează să facă victime. Analiştii se aşteaptă, pe de o parte, la continuarea şi multiplicarea unor astfel de campanii anti-sistem, cu consecinţe foarte greu dacă nu imposibil de determinat. Pe de altă parte, dacă asta nu era de ajuns, analiştii serviciilor de informaţii sunt extrem de preocupaţi de posibilitatea recrutării directe a unora dintre activiştii anarhismului cibernetic de către reţelele teroriste, tot aşa cum, în altă epocă, erau recrutaţi cei din Brigăzile Roşii, prin procedeul atât de simplu al conexiilor de ideologii.

Este posibil? În ce măsură? Să luăm trei exemple spectaculoase, evident în afară de WIKILEAKS. Primul este NOISEBRIDGE, platformă de colaborare în hacking şi de dezvoltare a sistemelor de programe. Garantează anonimatul şi oferă cursuri de formare pentru utilizatorii de internet care doresc să scape de sistemele de supraveghere, trasabilitate şi bazele de date ale statelor sau companiilor comerciale specializate. NOISEBRIDGE se prezintă, pe pagina sa Web,  ca “un spaţiu pentru partajarea de informaţii, creaţie, colaborare, cercetare, dezvoltare şi, desigur, pregătire. Este mai mult decât un spaţiu fizic, este o comunitate cu rădăcini care se întind în toată lumea”. Foarte interesant este unul dintre marile proiecte (la care este asociat Jacob Appelbaum): proiectul TOR, cel care a generat un motor foarte special folosit acum de sute de mii de internauţi care doresc să navigheze incognito şi să şteragă instantaneu orice urmă de intrare în sistemele informatice precum şi adresele porţilor de intrare folosite.

 “Este un mod de a ne exprima revolta faţă de sistem, de a-i identifica şi folosi vulnerabilităţile şi a transmite protestul faţă de un sistem de tip poliţienesc şi dictatorial care vrea să ne controleze şi deturneze existenţele pentru a obţine un maximum de obedienţă şi profit ”, spunea unul dintre participanţii la The Chaos Computer Club’s Chaos Communications Congress.

Ar fi o greşeală foarte gravă să ne imaginăm că această nouă filozofie şi exponenţii ei sunt, automat, posibili de identificat drept terorişti sau potenţial terorişti. Din punctul lor de vedere, ei apără cu îndârjire dreptul de acces liber şi nerestricţionat la internet, la toate bazele de date, ca parte integrantă a luptei pentru drepturile omului.

Andy Muller-Maughn este cofondatorul unui ONG extrem de cunoscut şi de activ, EUROPEAN DIGITAL RIGTS care militează tocmai în favoarea respectării drepturilor omului în condiţiile specifice ale civilizaţiei internet. I se alătură Jermy Zimermann, cofondator şi purtător de cuvânt al Quadraturii Cercului, organizaţie dedicată apărării dreptului de navigare anonimă pe internet...

Multe dintre aceste organizaţii, în perioada “primăverii arabe” au susţinut activ revolta tinerilor (dacă vă amintiţi, pornită pe internet), oferind canale protejate de comunicaţii, bruind sistemele oficiale de transmisii şi introducând viruşi în reţelele de computer ale poliţiei şi organelor de securitate. A fost o acţiune foarte aplaudată în acel moment, iar rezultatele au fost considerate drept o victorie a bătăliei împortiva dictaturilor de toate felurile.

În acelaşi sens este şi un Ghid practic al bloggerului şi al ciberdisidentului , reeditat în fiecare an şi aflat în vânzare liberă, cu foarte multe şi folositoare detalii tehnice, publicat de REPORTERS SANS FRONIERES. E atât de bun şi de complet, încât chiar înveţi cum să devii invizibil pe net şi cum să devii cu adevărat un dizident redutabil. Dacă doriţi amănute, chiar merită consultat. 

Există acum sute şi mii de situri specializate care merg şi mai departe, oferind, sub forma unui manual, seria de operaţiuni necesare pentru conturnarea perdelelor sau zidurilor de protecţie electronică, care arată paşii ce trebuie urmaţi pentru spargerea codurilor şi intrarea într-o bază de date. Ceva absolut similar, pentru anrahiştii cibernetici, cu manualul (şi el celebru) semnat de un Palestinian care ne învăţa, la capitolul I, “cum să fabrici o bombă în bucătăria mamei”.

Întrebarea este dacă admitem că pot sau trebuie să existe limite în accesarea unor asemenea tehnici de joc sau, dimpotrivă, discuţia asupra limitelor, oricăror limite, aparţine mentalităţii create şi menţinute de statele opresoare. 

Discuţia este asupra limitelor libertăţii, a modalităţilor legale de a proteja ceea ce a înseamnă prezentarea necesară a adevărului, ocrotirea spaţiului privat şi necesitatea protecţiei statului. Poate, în România, vom putea asista la o asemenea dezbatere extrem de serioasă prin consecinţele sale imediate şi pe termen lung. Nu ştiu dacă cineva va fi interesat de subiect, dar tare bine ar fi să auzim şi să înţelegem argumentele pe care se va construi lumea libertăţii noastre.