Ultimele știri ⏱️România alege România la EURO 2024 Război în Ucraina Război în Israel Istoria zilei

Mihai Goţiu: Anti-imigranţi, bucuraţi-vă, aţi înfrânt! Şi, totuşi, noi când ne integrăm în Europa?

Publicat: 17.09.2015 09:47

Ultima actualizare: 06.08.2022 19:09

Formularea ”Consiliul UE pentru Justiţie şi Afaceri Interne (JAI) a ajuns la un acord pentru 40.000 de refugiaţi” ţine de regulile comunicării diplomatice, aşa-zisul ”acord” nefiind altceva decât amânarea luării unei decizii clare. În fapt, ”acordul” priveşte relocarea a 40.000 de refugiaţi, ajunşi în Grecia şi Italia, adică undeva pe la un sfert din problemă.

Termenul ”acord” încearcă să mascheze un eşec, mai exact un dublu eşec, atât în ceea ce-i priveşte pe refugiaţi, cât şi relaţiile comunitare. Sunt pierderi pe toate planurile, în ciuda unor urale frivole ale partidei anti-imigraţioniste.

Nu împărtăşesc deloc entuziasmul acelora care, nici măcar după Consiliul JAI de luni nu înţeleg că unul dintre principalele ”argumente” care i-a iritat -cel conform căruia statele mai dezvoltate din Vest ar IMPUNE cote obligatorii statelor estice -tocmai a fost demontat. Ţările est şi central europene au fost privite ca parteneri egali, drept dovadă că nimeni nu le-a impus ceva dacă n-au vrut. Dar, evident, problemele doar din acest moment încep. Anunţurile privind reintroducerea controalelor la graniţele inter-comunitare au fost salutate tot cu urale victorioase dinspre Est, fiind interpretate ca o înfrângere a Angelei Merkel, deşi, la o analiză niţel mai raţională, s-ar fi înţeles că aceste controale îngreunează intrările către statele mai bogate, nu şi ieşirile. Cinic spus, cei care se aşteaptă ca efectele economice ale suspendării de facto a liberei circulaţii să afecteze afacerile vestice, iar de aici să vină o presiune şi un efect de bumerang împotriva cancelarului german, se înşeală amarnic. Că mai degrabă tot economiile estice vor fi cele mai afectate, mai ales într-o perioadă în care la cozi s-ar putea să stea taman TIR-urile cu produsele agricole (perisabile) din zona estică. Nu vreau să fiu deloc în pielea producătorilor mici şi mijlocii din agricultura unor ţări ca Ungaria, Bulgaria sau România şi aşa afectaţi suficient de grav în acest an de secetă. Că circulaţia dinspre Est spre Vest e cea îngreunată, nu şi cea în sens contrar, e un ”detaliu” care pare să le fi scăpat esticilor care, în mod inconştient, au văzut în această măsură o înfrângere a lui Merkel.

Problema cea mai mare nu este, însă, cea economică. Cel mai probabil aceste măsuri vor fi temporare (ar fi bine să nu mă înşel), atât cât să înţeleagă est-europeanul mândru unde e paguba mai mare, mai ales că e o pagubă care nu se calculează în cifre absolute (că cine are o mie de euro se enervează când pierde o sută, însă merge mai departe, pe când cel care trăieşte dintr-o sută de euro intră în datorii dacă trebuie să scoată din buzunar zece euro). Dar, cum spuneam, nu atât socotelile politice ori cele de business sunt cele care ne vor afecta cel mai mult, ci enorma diferenţă de mentalitate dintre ţările din Est (incluzând România) şi cele din Vest. Iar aici mă refer la mentalităţile de la nivelul societăţilor în ansamblul lor (şi nu la manifestările lor minoritare: sunt destui extremişti şi în Vest, la fel cum şi în Est există voci care s-au exprimat de partea refugiaţilor). Este însă o diferenţă uriaşă între nemţii care i-au aşteptat în gări pe refugiaţi ori cu banere enorme de ”bun venit” pe stadioane, între austriecii care au ieşit cu zecile de mii în stradă la Viena, în semn de solidaritate, respectiv isteria estică cu ”islamizarea” Europei, ilustrată atât de plastic de cameramana maghiară care le pune piedică refugiaţilor. Desigur, relativizând, ai putea spune că doar timpul le va da dreptate unora sau altora. Doar că şi relativizarea asta are nişte limite. Mi-e greu să accept că românii din România ştiu mai bine decât nemţii din Germania care sunt problemele de integrare ale musulmanilor. Nu că nu ar fi probleme, ci la cât ar fi de grave şi de controlabile (sau incontrolabile) aceste probleme. La fel cum mi-e greu să cred că, ţinând cont de presa din România, respectiv presa din Austria şi Germania, românii ar fi mai bine informaţi pe problema refugiaţilor decât nemţii şi austriecii. Destinul face ca şi la nivel de educaţie (sistemul de educaţie şi calitatea acestuia) să fim la ani distanţă de nivelul din ţările amintite. Şi testele PISA sunt cât se poate de grăitoare şi ne spun că nu e suficient să ştim, ci mai trebuie să şi înţelegem ce ştim. Iar testele PISA ne pun tot pe la coada clasamentelor europene. Aşadar, recapitulând, suntem în situaţia în care nu ne-am confruntat direct cu problema imigraţiei (nu avem o experienţă reală, la nivel de societate, în acest sens), avem presă (informaţie) mult mai proastă şi mai manipulativă şi stăm mult mai prost la capitolul educaţie (adică la acel capitol care ar trebui să ne ajute să interpretăm informaţia). În aceste condiţii, care sunt şansele ca zecile de mii de austrieci şi nemţi care şi-au manifestat public, în stradă sau pe stadioane, solidaritatea cu refugiaţii, să fie cei care se înşeală, şi nu zecile de mii de români care au dat like paginii de Facebook ”Nu islamizării României”?

În aceste reacţii atât de radical diferite avem reflecţia unor mentalităţi fundamental diferite şi, până la urmă, şi imaginea crizei în care se află Uniunea Europeană ca şi construcţie comunitară. Şi aici nu mai vorbim de decidenţii politici (ale căror acţiuni sunt influenţate şi chiar determinate de presiunea populară, într-un sens sau altul), ci de cetăţenii ei în ansamblu. Am văzut repetat la nesfârşit, în comentariile la articolele percepute ca fiind pro-refugiaţi, ”argumentul”: ”dacă eşti atât de umanist, de ce nu iei ACASĂ la tine o familie de refugiaţi?”. Păi asta e şi ideea! Diferenţa e dată însă de sensul pe care îl dăm termenului ”acasă”. Mai exact, cât de restrâns sau cât de larg e spaţiul în care ne simţim şi suntem ”acasă”. Pentru majoritatea esticilor, ”acasă” pare a fi definit strict în cel mai restrâns sens din dicţionar, confundându-se chiar cu ”casă” – adică spaţiul familial şi exclusiv privat, delimitat explicit de ziduri, garduri şi alte elemente despărţitoare materiale şi vizibile. E un spaţiu mic, exclusivist, posibil de apărat de orice influenţă externă, controlabil individual.

În sens mai larg, conform DEX, ”acasă” mai înseamnă şi loc natal, patrie. Nu e sensul în care a fost folosit în această dispută, că n-ar avea sens ”recomandarea” ”i-ai acasă la tine”, dacă ”acasă” ar fi văzut ca un spaţiu mai larg, deschis, aparţinând unei comunităţi mai ample, cu reguli de funcţionare care trebuie negociate permanent şi nu impuse de voinţa voluntară a unui individ sau grup majoritar. În acest sens mai larg, ce înseamnă ”acasă” pentru mine e ”acasă” şi pentru cel care-mi cere să iau refugiaţi ”acasă” şi recomandarea lui nu şi-ar avea sens.

O asemenea raportare la apartenenţa la o comunitate nici nu e nouă: cine locuieşte într-un oraş mai mare din România (în special în centrele universitare) e imposibil să nu se fi lovit de mentalitatea că ”NU e bucureştean, clujean, timişorean etc. decât cel care s-a născut aici”. Iar termenul arhaic de ”vinitură” nu se referă la străinul de neam şi de religie (pentru asta există alţi termeni), ci la străinul de loc. În unele cazuri, copiii şi chiar şi nepoţii unor ”vinituri” sunt tot ”vinituri”, adică persoane cu drepturi limitate în comunitatea respectivă (cel mai des fiind negat dreptul de a participa la luarea deciziilor care privesc comunitatea, dar şi accesul la anumite privilegii rezervate exclusiv băştinaşilor). Am putea da vina pe comunismul care, după un prim avânt al industrializării şi al mutării ţăranilor la oraş, a trecut la politica marilor oraşe închise, dar, de fapt, problema e mult mai veche, iar comunismul a avut partea lui de contribuţie doar la menţinerea ei.

Inutil a mai spune că, atâta timp cât e greu de conceptualizat că acasă înseamnă mai mult decât propria casă şi ogradă (sau a vecinului), să percepi întreaga Uniune Europeană ca fiind acasă e intreprindere teribil de grea. Parţial au dreptate cei care le reproşează vesticilor că le-ar fi recunoscut mult mai uşor anumite drepturi refugiaţilor, decât esticilor. Dar până la un punct, care ţine de realităţi pragmatice. Când UE s-a extins, era evident că întreaga populaţie a ţărilor estice nu poate fi adoptată peste noapte şi că ăsta e un proces de durată (şi nu neapărat ireversibil). Că e nevoie de câteva generaţii pentru a ajunge la aşa ceva şi de o luptă constantă. Îndeosebi pentru schimbarea mentalităţilor la nivel de societate (deciziile politice se vor conforma şi ele, ulterior, mentalităţilor din societate). Faptul că ne raportăm atât de diferit faţă de cetăţenii din Germania şi Austria la problema refugiaţilor ar trebui să ne dea de gândit. Pentru că, de fapt, e o înţelegere diferită a modului în care fiecare vede Europa. Şi înainte de a-i cataloga drept ”naivi” sau ”proşti” pe nemţi şi austrieci, ar trebui să încercăm să înţelegem motivaţia lor şi pe ce baze s-a format. Şi mă refer la motivaţia cetăţenilor care au ieşit în stradă, nu a politicienilor. Desigur, în numele democraţiei, avem tot dreptul să avem o viziune diferită asupra Europei. Nimic nu ne împiedică să ridicăm garduri şi ziduri, dar să nu ne mirăm că şi alţii vor face la fel. Eu n-aş paria însă pe fortăreţe. Istoria ne arată că zidurile doar amână deznodământul şi că n-a existat cetate sau buncăr inexpugnabile (poate fi şi asta o explicaţie pentru care nemţii cred cel mai puţin în ziduri – că au cel mai recent exemplu istoric: mega-buncărele lui Hitler, care nu i-au fost de niciun folos).

Să vrem să facem pe deplin parte din Europa e o opţiune, nu o obligaţie impusă. S-a văzut asta la Bruxelles, unde susţinătorii cotelor au fost cei care au cedat, înţelegând că o soluţie forţată nu e o soluţie. Dar faptul că acum se ridică bariere (chiar şi temporare) la intrările dinspre Est înspre Vest nu înţeleg cum poate fi interpretată ca o victorie a Estului. Undeva e o fractură de logică şi/sau de perspectivă. Iar problema, zic eu, e la noi. Că mesajul vestic a fost destul de clar: vreţi ziduri, garduri, frontiere? Poftim, le aveţi! Hmmm… chiar asta vrem?

***