Mihai Goţiu: De ce ne mor tinerii în Colectiv

Acum câţiva ani, nu foarte mulţi, pe vremea primarului şpăgar al Clujului (cel care îi punea să cotizeze inclusiv pe pepenarii din Dăbuleni şi mergea noaptea să-şi încarce maşina cu o sută de kile de lubeniţe), nişte prieteni mi-au povestit cum le-a cerut mită electricianul care le citea contorul.

Omul se arăta dispus să le dea contorul înapoi, ca să factureze mai puţin la energie, iar argumentul lui era ”toţi de pe Piezişă fac asta”. Strada Piezişă din Cluj e, practic, în mijlocul complexului studenţesc Hasdeu şi aproape fiecare casă e o afacere – sunt zeci de localuri, magazine alimentare, firme de copiat cursuri şi diferite alte documente. N-am avut timp atunci să verific informaţia, dar statisticile din acea perioadă plasau România în fruntea topurilor europene la furtul de energie. 

Lucrurile nu s-au schimbat cu mult între timp, ştirile despre prinderea unor hoţi de energie apar aproape săptămânal, iar ceea ce este depistat şi sancţionat reprezintă o fracţiune infimă din ceea ce se fură. M-am întrebat însă atunci cum e posibil un asemenea furt în masă. Chiar dacă nu toţi operatorii economici de pe Piezişă acceptau ca pentru o sută sau două sute de lei să ”economisească” alte câteva sute, nonşanlanţa cu care electricianul cu pricina solicita fără nicio reţinere mită era semnul unui exerciţiu îndelungat şi, cel mai probabil, omul se aştepta ca cei cărora le ceruse şpagă să fie la curent cu regulile afacerii. Ce mă intriga era cum de un asemenea furt pe scară largă nu atrăgea atenţia la un nivel mai mare decât cel al electricianului care citea contoarele (când aduni zeci de operatori economici de pe o stradă, diferenţele între cantitatea de energie livrată şi cea facturată devine semnificativă şi e imposibil să nu atragă atenţia cuiva). Şi explicaţiile erau că fie împărţea şpaga cu şefii lui, fie era un comportament tolerat, pentru a-i avea la mână pe respectivii operatori economici (că un compromis, o şpagă mică, atrage după sine alte compromisuri şi dependenţă). Şi, mai degrabă înclin spre a doua ipoteză, că şpagă se dădea nu doar pentru datul înapoi al contorului, ci şi pentru ca inspectorii primăriei şi poliţiştii sectorişti să închidă ochii la depăşirea orarului de funcţionare (că două-trei ore de încasări în plus după un spectacol sunt mai mari decât şpaga dată pentru a se trece cu vederea depăşirea orarului), se dădea şpagă şi pentru autorizaţii de funcţionare chiar dacă birturile sau cluburile erau departe de a îndeplini normele de igienă sau de siguranţă şi cu o şpagă se rezolva şi problema produselor puse în vânzare, dar fără a fi trecute şi prin gestiune. Iar când se găsea unul ”mai al dracului”, care refuza să intre în dependenţa asta de şpagă, numai ce se trezea cu controale peste controale, cu amenzi pentru fiecare minut trecut peste program, pentru un pliculeţ de ceai sau 5 grame de cafea care nu ieşeau la soccoteală, pentru munca unui student pentru care se depuseseră deja actele la Oficiu, dar Oficiul nu-l înregistrase încă… Şi recalcitrantul fie se integra în sistem, fie era nevoit să elibereze piaţa pentru cei care erau dispuşi să o facă.

Recunoaşteţi în toate acestea cauzele tragediei din Clubul Colectiv? Să obţii autorizaţie de funcţionare pentru un local care găzduieşte sute de oameni la un eveniment respectând toate normele de prevenire şi de urgenţă în caz de incendiu e o operaţiune diabolică. Să faci o ieşire în plus pentru urgenţe te costă de câteva ori mai mult decât să dai o şpagă şi să primeşti autorizaţia, care, la o adică, te absolvă şi pe tine, şi pe cel care ar face sau ar trebui să facă verificări (că s-or fi făcut controale, doar că actele erau ”în regulă”). Şi nu doar că e mai ieftin, dar nici nu rişti să te trezeşti cu toate controalele din lume pe cap dacă te încăpăţânezi să fii tu ăla corect. Că dacă vrei să faci o afacere cinstit e semn pentru unii că nu eşti dispus să dai şpagă. Şi atunci din ce să-şi mai plătească concediile, şi hăinuţele copiiilor, şi rata la apartament ori la maşină, cu ce să mai cotizeze la şef şi la partid pentru a-şi păstra postul toţi cei din lanţul trofic care depinde de şpaga aia? A nu se înţelege cumva că toate acestea reprezintă o absolvire de vină a celor care acceptă să-şi facă afacerile astfel. Nu te obligă nimeni să faci profit dacă nu eşti în stare să faci o afacere care să-ţi aducă profitul ăla în mod legal şi fără a pune în pericol viaţa clienţilor tăi (şi asta e valabil nu doar pentru afacerile de la colţ de stradă, ci şi pentru marile corporaţii care încearcă să se spele pe mâini cu sloganul ”că doar aşa se pot face afaceri într-o ţară coruptă”). Dar pentru ca asemenea tragedii să nu se mai producă, trebuie reformatat integral sistemul. Începând de la vârful lui, nu de la bază (că la bază, dacă dai afară sau chiar trimiţi la închisoare nişte funcţionari minori ori nişte inspectori de teren se vor găsi mereu alţii care, din disperare, să facă tot ceea ce au făcut şi cei dinaintea lor – că foamea şi lipsa unui loc de muncă e o problemă concretă şi actuală, eventuala puşcărie e doar o posibilitate, cum ţi-o fi norocul).

Tragedia de la Colectiv doare şi şochează prin amploarea ei, dar starea de sufocare în care a ajuns societatea românească, până la cel mai de jos nivel, produce tragedii nevăzute cotidian. Marile furturi şi tunuri, despre care cei prinşi exclamă nedumeriţi în faţa Parlamentului, procurorilor şi judecătorilor ”De ce tocmai eu? Că toţi fac la fel?”, lasă fără sute de milioane de euro sau chiar miliarde sănătatea, educaţia, cercetarea, cultura, infrastructura şi chiar şi salariile funcţionarilor şi inspectorilor care încearcă să-şi justifice coruperea pe motiv c-ar avea veniturile prea mici. Aşa se face că sistemul medical dintr-o Capitală europeană nu are capacitatea să găzduiască în regim de urgenţă două sute de persoane (Doamne fereşte de un cataclism). Aşa se face că există mereu o masă de oameni aflaţi în pragul disperării, dispuşi să accepte compromisurile care le pun în pericol nu doar libertatea proprie, ci şi vieţile altora. Şi nici nu e nevoie să fie într-o situaţie disperată, ci la mijloc poate fi şi o presiune socială perfidă: ”păi ce, io sunt mai prost decât ăla care şi-a făcut concediul în Dubai, care şi-a luat 4×4 şi-şi trimite copiii la studii în străinătate, că doar îl ştiu, că mi-a fost coleg, şi era prostul clasei…”. Sunt lucruri care se leagă unele de altele şi se leagă în cel mai nefericit mod cu putinţă. Am ajuns să trăim cotidian pe muchie de şuriu. Alaltăieri ne mor bebeluşii într-o maternitate, ieri un motociclist îşi pierde viaţa că un ministru se grăbeşte spre casă, astăzi câţiva zeci de tineri pier într-un club. Pentru a nu mai vorbi de accidentele de pe şoselele României cauzate de infrastructura deplorabilă ori decesele din spitalele româneşti cauzate fie de lipsa de dotări, fie, când dotările există – că din contractele astea se mai poate ciupi mită – nu există medici pentru ele, că au plecat înspre alte zări la ce salarii se plătesc în România. Ce urmează? Suntem cumva în război şi n-am aflat încă?

Ce e şi mai iritant e că de cel puţin un an, procurorii livrează pe bandă rulantă cazuri de mare corupţie. Pe ici, pe colo, pe unde au mai supravieţuit, jurnalişti de investigaţie scot la iveală amănunte şi detalii şi mai dure din dosare la care procurorii încă n-au ajuns ori se feresc de ele (încă din primăvară scriam pe România Curată că e o aberaţie ca firmele lui Urdăreanu, cele care au făcut profit de sute de milioane de euro din contractele cu statul să fie tot ele singurele capabile să realizeze şi să implementeze sistemul electronic al achiziţiilor publice şi uite că a apărut cazul de la Iaşi, care e doar o fărâmitură din afacerile lui Urdăreanu cu statul – vezi aici). Şi de fiecare dată sumele sunt copleşitoare, cu situaţii în care hoţia depăşeşte bugetul anual al unor ministere! Şi, totuşi, valul de revoltă e aproape nesemnificativ. Nu, nu mă refer la cele câteva mii, câteva zeci de mii de cetăţeni care au ajuns să fie consideraţi a fi nişte ”ciudaţi” pentru că şi-au făcut un obicei de a ieşi în stradă, ba cu sănătatea, în 2012, ba cu Roşia Montană, ba cu gazele de şist, ba cu pădurile, ba cu votul diasporei, ba cu parcurile din oraşe ori malul Someşului, ba cu Oprea, ba cu patrimoniul încât s-a ajuns să li se reproşeze că ar fi ”activişti de serviciu”, ”vânduţi ruşilor, emigranţilor, lui Soros ori mai cine ştie cui”, ”eco-terorişti”, ”anarhişti” de parcă n-ar fi toate despre acelaşi lucru. Despre un sistem cancerat până în cea mai mică celulă a lui fără de care nu ar fi posibilă fiecare dintre cazurile enumerate mai sus în parte. Şi acuzaţiile astea nu vin doar de la postacii de serviciu ori de la lacheii care mai ling câte un oscior pe lângă Putere, ci şi de la persoane cât se poate de onorabile şi de bună-credinţă, nemulţumite la rândul lor de starea sufocantă a lucrurilor, dar care, când e durerea mai mare, găsesc justificări şi pretexte de a sta pe margine, ba chiar îi urechiază sfătos pe revoltaţi, spunându-le că ”nu aşa se face”, că există (întodeauna există) ”cauze mai bune” pentru care să-ţi consumi energia, ori că nu se pot solidariza cu Cutărescu ori cu Icsulescu care a ieşit în stradă, că Icsulescu are tricou de hipster ori că prea e roşie sau prea e verde, portocalie, galbenă sau albastră basca lui Cutărescu şi, până la urmă, de ce poartă bască?

Tragedia de la Colectiv e despre un patron prea veros care nu a investit în siguranţa clienţilor, e despre nişte funcţionari care s-au făcut că nu văd asta, despre un sistem falimentar care de jos în sus şi de sus în jos e putred, şi, mai ales, despre un sistem criminal, incapabil în ultimă instanţă să asigure siguranţa unor tineri care au ieşit seara într-un club (iar a ieşi seara într-un club nu e vreo vină, cum am văzut că au apărut deja comentarii halucinante în online). Dar dincolo de toate acestea, tragedia de la Colectiv e şi despre o societate, despre câteva milioane de cetăţeni care asistă, se complac, înjură printre dinţi eventual ori cel mult pe Facebook şi continuă să se iluzioneze că schimbarea s-ar putea produce de la sine. Nu, nicio schimbare fundamentală nu vine de la sine la fel cum moartea tinerilor din Colectiv nu a venit de la sine oricâte tentative de a-l interpreta şi trata ca pe un caz izolat se vor face. Tragediile se produc de la sine doar atunci când e vorba de catastrofe naturale cu totul imprevizibile. Chiar şi atunci, efectele lor distructive pot fi atenuate dacă sunt luate măsuri din timp.

P.S.: Prezenţa Ministrului de Interne la faţa locului când se produce o asemenea tragedie ţine de normalitate. Faptul că Ministrul de Interne al României e Gabriel Oprea, cel care se grăbea spre casă, cum o mai făcuse de atâtea sute de ori cu alte ocazii, punând în pericol viaţa subordonaţilor lui, e imaginea grotescă a serii de vineri şi a tragediei pe care o trăim cotidian în România. Că nu se grăbea ca să analizeze ceva documente şi studii despre cum se rezolvă traficul prin Bucureşti pentru a nu mai fi nevoie de coloane oficiale când miniştrii au urgenţe, nici documente despre capacitatea spitalelor din Capitală şi din ţară în caz de urgenţe majore, nici despre condiţiile de siguranţă în locurile publice din România (altele decât cele menite să-i apere pe nişte privilegiaţi), ci pentru a vedea cum se poate rezolva să crească numărul de coloane oficiale şi de privilegiaţi care să profite de ele.

Puteţi comenta acest text pe Romaniacurata.ro