Miliţieni până-n măduva oaselor

MAI a propus majorarea pedepsei pentru infracţiunile de ultraj comise împotriva poliţiştilor, după ce un poliţist rutier a fost lovit intenţionat cu maşina  FOTO Adevărul

Trei zile s-au scurs de când un poliţist în exerciţiul funcţiei a fost luat pe capotă de un şofer beat mort. Fapta, scandaloasă în sine, a stârnit imediat apetitul justiţiar al poliţiştilor, care au cerut modificarea Codului Penal prin creşterea pedepselor pentru ultraj cu două treimi. Ştiţi cât a trecut de când violatorii din Vaslui au fost eliberaţi ca nereprezentând un pericol social, în baza unor vicii ale aceluiaşi Cod Penal? Trei luni.

Şoferul, un milionar turc, s-a dovedit a fi fost la limita comei alcoolice când a făcut accidentul şi a fost prins şi băgat la zdup. Firesc, aş zice, dat fiind că există, nu-i aşa, pericolul să se-mbete din nou şi să provoace încă un accident. Sigur, ceea ce le dă, probabil, fiori autorităţilor este că ar putea lovi vreun alt poliţist, nu vreun cetăţean de rang inferior cum ar fi un profesor, o pensionară sau vreun copil. Despre nefirescul eliberării unor violatori nu cred că mai e cazul să glosăm.

De ce-i legea pentru unii mumă, pentru alţii, ciumă? Pentru că ei, poliţiştii, sunt o elită care ne apără de cele rele.

Cum ar fi cazul comisarului de la Poliţia Rutieră, Marius Maghiari, care a lovit şi el pe cineva în trafic, însă o simplă femeie. Castă inferioară. Să zică mersi că n-a şi violat-o! O fi fost şi el beat? Nu ştim, pentru că a fentat testul alcoolemiei şi l-a făcut când a avut el chef. Mai mult, potrivit procurorilor, încă vreo şapte colegi i-au sărit în ajutor ca să muşamalizeze cazul.

Sigur, Justiţia nu şi-a spus ultimul cuvânt. Cazurile sunt pe rol şi speranţa că se va face dreptate nu-i pierdută.

Bine-nţeles că genul ăsta de atitudine, de castă, nu e o noutate în societatea noastră. Ceea ce-i trist este încremenirea-n timp. Senzaţia că nimic nu s-a schimbat la nivelul mentalităţilor în ultimii 50 de ani. Iar miliţienii continuă să împartă dreptatea după bunul lor plac.

Ca jurnalist, sau în privat, am cunoscut destui poliţişti. Unii dintre ei, persoane absolut remarcabile, inteligente, de o onestitate vecină cu prostia în folclorul capitalismului de cumetrie şi înzestrate cu un ascuţit simţ al dreptăţii. Colegi cu şpăgarii şi şmecheraşii care siluesc legea îmbrăcaţi în uniformă. Atunci când conversaţia atinge, întâmplător, subiecte din sfera abuzurilor sau isprăvilor de-a dreptul infracţionale ale colegilor lor, privirea le alunecă în altă parte şi schimbă vorba. Le e ruşine, dar se simt neputincioşi, probabil, în faţa unui status quo împământenit. Un soi de datină nescrisă.

Sunt absolut convins că nu toţi medicii sunt mândri de colegii lor care condiţionează actul medical de şpagă. Dimpotrivă. Şi nu toţi profesorii sunt mândri de colegii lor care dau note şi creează false ierarhii în funcţie de cadouri. Dimpotrivă. Tot aşa, nu toţi poliţiştii sunt mândri de colegii lor care abuzează de funcţie.

Şi totuşi, breasla optează sistematic pentru protejarea „uscăturilor”, fie că vorbim aici de Colegiul Medicilor sau de sindicatele profesorilor sau ale poliţiştilor. O mentalitate bine înrădăcinată în zeci de ani de corupţie şi de fariseism, în care scara valorilor a fost răsucită în cele mai nefireşti direcţii de tot soiul de impostori puşi pe căpătuială. O anomalie de sistem ereditară pe care n-o pot vindeca decât aceia cinstiţi dintre noi, alegând să nu mai întoarcă privirea.