Morţii de la Periprava

Anul acesta, timp de două săptămâni, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) continuă cele două investigaţii anterioare de la Periprava.

Cimitirul satului din Deltă are o secţiune, strict protejată de locuitori, poate şi din respect, unde îşi duc somnul de veci peste o sută dintre foştii deţinuţi politici ai regimului comunist. Este un caz fericit, cimitirile penitenciarelor nefiind mereu şi peste tot ferite de înhumările în straturi, la grămadă sau chiar de schimbarea amplasamentului. Aşa se explică de ce nu ştim sau nu mai avem acces la locurile unde dictatura proletariatului şi-a azvârlit victimele. Nu se putea însă petrece altminteri: la asemenea antropologie, aşa „cultură“ funerară.

După primele două campanii şi mai ales în cea de acum, cu un efort logistic consistent, Institutul bucurându-se de sprijinul Primăriei din C.A. Rosetti, dar şi de cel al Prefecturii Tulcea şi a administraţiei Rezervaţiei Biosferei Deltei Dunării – alături de propria echipă şi de specialiştii de la Parchetul General –, sperăm să ne apropiem de momentul cercetării întregului perimetru şi începerea unei analize forensice şi genetice având drept finalitate identificarea victimelor şi realizarea unui portret generic al deţinutului politic de la Periprava (dar nu numai).

Căutările acestea, am tot spus, nu sunt simple călătorii într-un trecut, de fapt, nu foarte îndepărtat. Pe uliţele pline de nisip de la Periprava şi din alte sate, sub privirile blajine ale vitelor priponite de garduri, se mai plimbă foşti gardieni, iar unul dintre foştii comandanţi, Ion Ficior, a fost recent condamnat definitiv. O bună parte a determinării de a căuta mai departe la Periprava venea şi din dorinţa oferirii de probe, de a ajuta la realizarea, fie şi tardivă pentru familiile victimelor şi evident parţială, a actului de justiţie în România post-comunistă.

Pentru că am amintit de familii, reînnoim apelul de anul trecut ca rudele de gradul întâi ale deţinuţilor exterminaţi la Periprava să ne contacteze. Morţii de acolo sunt ai lor. Existenţa lor fizică, redusă la un sac de oase, ne ajută să înţelegem că atunci când se vorbeşte despre crimele comunismului nu folosim metafore. În faţa tentativelor de edulcorare şi relativizare, exprimate din păcate şi în unele comentarii din subsolul textelor din „Adevărul“, niciun efort nu este prea mare pentru a atrage atenţia, iar şi iar, asupra caracterului criminal, sistemic şi sistematic, al comunismului.