Nobelul vrajbei noastre. Elegie pentru Bob Dylan

Ce a reuşit Academia suedeză, decernând premiul Nobel pentru Literatură 2016 trubadurului american de pop-folk-rock Bob Dylan, e o lovitură de teatru. Nu ştiu în România, dar în Franţa, literatura a măturat politica, războaiele, refugiaţii, i-a dat jos pe Trump şi pe Putin, şi s-a urcat pe scenă, ca o mireasă tânără şi nonconformistă, cu o chitară de gât.

Dar ce e asta, literatura?

E greu să-mi închipui vreodată că în România - care-şi doreşte cu disperare un Nobel de literatură - 

prima ştire la TVR, la Pro TV sau la alte antene ar putea fi într-o zi Premiul Naţional de poezie de la Botoşani-Ipoteşti, sau măcar miticul, în Franţa, Goncourt (dar asta e o alta discutie). Pe FB haştagul #BobDylan a fost însă aseară prima ştire, ştirea vrajbei noastre: apele s-au împărţit instantaneu între mânioşi şi euforici, decepţionaţi şi entuziaşti, reacţionari şi progresişti, de dreapta şi de stânga, crispaţi şi cu simţul umorului, vechi şi moderni. Semn că cineva-ceva a pus totuşi un deget pe rană. Aş sintetiza printr-o butadă argumentele puriştilor şi ale decomplexaţilor amestecului de limbaje: cu bobina Solenoid, Mircea Cărtărescu (foto jos) ar putea candida la premiul Nobel pentru (meta)fizică, dacă tot e să democratizăm frontierele de creaţie.

Faptul că la chose litteraire, chestiunea literară, e capabilă totuşi de atîta pasiune, asta da lovitură de teatru!

Problema e ce punem sub eticheta de literatură.    

Academia suedeză zice aşa: lui Bob Dylan i se acordă premiul Nobel pentru literatură în 2016 pentru „crearea unor noi maniere de expresie poetică în cadrul marii tradiţii a muzicii americane”.

Mai sunt şi alţi paroliers geniali pe lume şi cel puţin în Franţa, sau în spaţiul francofon, a recunoaşte şi a celebra simbioza fericită între versuri şi melodii care răscolesc împreună sufletul maselor nu e o noutate şi nu e un scandal, odată cu lirica şi melosul unor Léo Ferré (1916-1993),Georges Brassens (1921-1981), Jacques Brel (1929-1978).

Să zicem aşa: la vîrsta maturităţii în creaţie a celor citaţi mai sus, în deceniile 1970-1980-1990, au luat Nobelul pentru literatură scriitori precum Soljeniţin, Pablo Neruda, Eugenio Montale, Saul Bellow, Odysseas Elytis, Elias Canetti, Gabriel Garcia Marquez, Octavio Paz, Toni Morisson etc. (sigur, e posibilă şi o listă scurtă cu nume azi... necunoscute).

Recunosc că ce-au scris unii dintre scriitorii nobelizaţi citaţi mai sus m-a formatat, şi pe mine şi pe alţii, aşa încât eu torn încă în definiţia literaturii un pic altceva decît ce vede comitetul Nobel ca fiind literatură de recunoaştere populară în anul de graţie 2016. Şi nu fiindcă n-aş tresări, ca noi toţi, la Blowin’ in the wind a lui Bob Dylan sau la Le plat pays qui est le mien al lui Jacques Brel. Şi nu fiindcă n-aş înţelege că s-au schimbat timpurile şi sensibilitatea odată cu ele. Iar sensul în care s-au schimbat e cam aşa: azi e indicat să-i spui unui puşti să citească, mă rog, dacă nu-l atrage Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, să citească măcar Harry Potter (deşi Harry Potter nu face altceva decît să se întâlnească şi el cu Ghionoaia, iar Făt frumos tot dă peste Voldemort). Şi înţeleg şi eu, ca mulţi alţii, că poezia e de găsit şi într-un film, şi într-un tablou, într-o bucată la vioară sau într-un spectacol de teatru care durează 11 ore, adaptat după romanul 2666 de Roberto Bolano! Şi pricep, de asemenea, că publicul de literatură e azi mai curând un public de literatură ca performare de literatură (amestecare cu alte sisteme de limbaj sau suporturi, fiidcă cititul e o activitate lentă şi obositoare şi nu, nu, adrenalina nu mai e instantanee...)

Nu e sfîrşitul lumii ,dar tot mi se pare că Nobelul ăsta cam trişează. Oricât de bună e poezia lui Bob Dylan (a lui Jacques Brel, sau a lui Tom Waits etc.), ea nu joacă cinstit, ea mobilizează şi altă zonă din sensibilitatea noastră. Or, pentru mine, literatura e (deocamdată) despre ce se întâmplă (cu noi) între cuvinte.

Literatura e teritoriul acela spectaculos şi magic unde se întâmplă lucruri fără să trebuiască să ai nimic în jur, e o dezmărginire cu mijloace minimale: nişte cuvinte. Există un domeniu unde, ca să înţelegi lumea, să plângi şi să râzi cu ea, să te revolţi, să iubeşti, să te duci spre celălalt şi să te duci spre tine, n-ai nevoie, la rigoare, de nicio logistică suplimentară, nici de imagine, nici de chitară, nici de difuzoare, nici de îngânare măcar (le poţi avea însă şi pe toate deodată). Literatura e ultima zonă de intimitate radicală, una în care poţi intra în vibraţie cu toată lumea, in absentia. Literatura e întâlnirea cu celălalt într-o intimitate mai cuprinzătoare decît ţi-o poate oferi proximitatea corporală (a muzicii bunăoară). Eu nu pot fi în corpul celuilalt pentru a performa emoţia lui, dar pot locui aceeaşi emoţie încorporată de o împreunare de cuvinte. Literatura e corpul nostru comun, scriptura.

Nobelul din 2016 celebrează un alt tip de sensibilitate şi probabil că nu greşeşte. De ce nu? Păi sigur că e legitim, şi în spiritul modernităţii, care amestecă limbaje şi genuri cu un fel de disperare şi de panică în faţa atrofierii simţurilor şi a adicţiei la adrenalină (adrenalină, adrenalină e noul termen tehnic, emoţie e has been). Dar nu pot să nu mă gândesc că e semnul că omenirea abandonează ceva extrem de simplu şi de minimal (aşa cum e roata în istoria omenirii). Poezia, când e poezie, n-are nevoie de nimic. Poezia e o roată. În 2016, comitetul Nobel certifică faptul că roata nu se mai învârte de una singură.

Ei, chiar aşa? Ascultaţi asta:

„După amiaza/ Şi imperiala lui însingurare/ Şi tandreţea vânturilor sale/ Şi aura sa cutezătoare// Nimic să nu vină/ Nimic/ Să nu plece/ Toate frunţile libere/ Iar ca sentiment un cristal.” (Odysséas Elytis).