Norman Manea, o viaţă. Întoarcerea în România

Mă bucur că Norman Manea a plecat din România în 1986. Strînsese o avere pînă atunci, dintre cele care te leagă pentru totdeauna de pământ: scrisese deja zece cărţi. Norman Manea a făcut însă tot timpul lucrurile cumva altfel, apucându-le de acolo de unde cel mai la îndemână ar fi să renunţi. Înspre literatură a venit ca inginer – construia blocuri în Ploieşti.

Şi se temea ca nu cumva vreunul din colegii de şantier să dea peste numele lui în vreo revistă literară, să-i descopere fiinţa ciudată şi fără contur, de extraterestru. Să faci literatură e o temere şi o adulmecare interioară, e o pudoare şi o însingurare, n-are legătură cu cartea de vizită.    

Pe lume a venit în 1936 într-o familie de evrei bucovineni, deportaţi, în 1941, într-un lagăr din Transnistria. Familia a supravieţuit şi copilul n-a reţinut, izbăvitor, decât fericirea care a urmat, la Burdujeni, între cărţi şi pe limba lui Creangă: literatura ca terapie. Adolescentul Manea s-a « războit » cu familia, presimţea că literatura era paşaportul pentru a putea trece dincolo de necesarul militantism tribal al supravieţuitorilor de la exterminare.

În ce măsură sensibilitatea literară e condiţionată de etnicitate, de traumele biografice şi de ororile istoriei, rămâne obsesia sa de scriitor, până tărziu şi până departe, peste ocean. Miron Radu Paraschivescu i-a întîmpinat primul volum, apărut în 1969, în literaritatea sa, pentru ca mai apoi constrîngerea la exil, în plină maturitate, mai întîi în Germania, şi apoi în paradisul exilaţilor,America, să însemne, mai apăsat, citirea cărţilor sale prin prisma judeităţii. Hărţuirile identităţii, fertile, vor trece în cărţi şi se vor aduna în Sertarele exilului (Polirom,2008), odată cu (psih)analiza provocată de prietenul de convorbiri Leon Volovici.

M-am întrebat de ce tonul e atît de întunecat-scrîşnitor în prima parte a convorbirilor, cea scrisă înainte de evadare (o recitesc în limba franceză, limpede tradusă de Nicolas Cavaillès pentru Le Bord de l’Eau). Îmi răspund că e probabil reflexul stilistic al captivităţii, al exilului interior al celui care locuieşte în România anilor 80, cînd, după romanul Plicul negru şi retragerea Premiului Uniunii Scriitorilor, primit în 1984, şi anulat de Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, Norman Manea devenise indezirabil. Prea uşoară tentaţia de a crede că Norman Manea căuta deja ieşirea, şi prea simplu: dacă era ceva de căutat, atunci el îşi va fi pândit legitimitatea în ochii celorlalţi şi în mijlocul exilului celorlaţi, sufocaţi ca şi el, fiecare în cotidianul său neglorios, de către regim. Cîtă însingurare.

Mă bucur că Norman Manea a plecat din România în 1986. E ca şi cum s-ar fi aşezat singur, la 50 de ani, în faţa unei imense foi albe, strivitoare. Unde pleacă scriitorul, cînd pleacă? Nicăieri. Scriitorul e un deportat al vieţii, care-i măsoară graniţele, dezmărginând limba. Performanţa lui Norman Manea este că limba română a plecat cu el. Ce să faci cu limba română în Germania, în America? Ce să faci cu tine, scriitorul, expulzîndu-te din graniţele limbii? Să te lepezi de tine, ca Cioran, sau să nu te poţi niciodată lepăda de tine, ca Norman Manea.

În numeroasele sale eseuri şi exerciţii de admiraţie (bunăoară, cele din Plicuri şi portrete, Laptele negru reunite în franceză sub titlul La cinquième impossibilité, Seuil) Norman Manea desenează o splendidă ontologie a exilului şi intonează, pudic şi însingurat, elegia scriitorului « dizlocat ».

Matricea stilistică a romancierului Norman Manea e de găsit în tehnica literară a forării: personajele sale scoboară în conştiinţă sau străpung trecutul şi par să n-ajungă niciodată destul de adânc. Credinţa că încă se mai poate da de un zăcământ nerecuperat e o mergere înainte şi e o forţă vitală, e o scoatere la lumină şi o aducere spre sens. Aşa înaintează povestea de iubire din jurul enigmaticei Lu din romanul Vizuina (Polirom, 2009), prin „complicate ocoluri ale întoarcerii”. Aşa înaintează fraza lui Norman Manea, ca un sfredel căruia materia, viaţa, sensul, îi opun rezistenţă. De aceea centrul de greutate al frazei sale e întotdeauna foarte aproape de punct. Frazele lui Norman Manea au fir cu plumb şi au vîrf. Frazele sale sunt săgeţi grele care zbîrnîie cînd se înfig în ţintă:

„Când Lu m-a întrebat, acum o săptămână, dacă vreau să interzic, prin testament, deconectarea de la aparatele care menţin artificial viaţa, cum intenţiona ea însăşi, am răspuns că nu, în niciun caz.Nu va putea deconecta ultima ei victimă de la sinistrele aparate de menţinut chinul, testamentul meu va interzice această izbăvire. Nu pentru că aş spera într-un miracol care să blocheze extincţia datorită vreunui nou medicament apărut peste noapte, sau prin cine ştie ce neverosimilă redresare naturală a organismului, ci pentru că boala, chiar şi în forma ei extremă, a inconştienţei, mi se părea totuşi viaţă. Cine ar putea preciza, cu toată certitudinea, cît de absolută este amnezia, aparent totală, a muribundului? Palade mi-ar da dreptate, el chiar credea într-o lume codificată, în formulele tainice, în tranziţiile deschise, neîncheiate, în metamorfoze magice şi imprevizibile. Dreptate mi-ar da şi Izy Koch, el repeta mereu că nu există decît viaţă, atît, asta era credinţa celor vechi, asta şi motivează nevrozele, neliniştea noastră, refuzaţii şansei secunde, goniţi implacabil şi fără recurs într-o direcţie previzibilă.” (Vizuina, Polirom, 2009)

Mă bucur că Norman Manea a plecat din România în 1986: devenit profesor de literatură europeană şi writer in residence la Bard College în New York; a scris şi a mai publicat 15 titluri în limba română, i s-a tradus opera în 20 de limbi. A primit distincţii şi premii literare din patru zări: Premiul MacArthur (1992), Nonino (2002), Médicis Étranger (2006), Nelly Sachs (2011); a fost distins de Guvernul francez cu titlul de „Commandeur dans l’Ordre des Arts et des Lettres” (în 2011) şi este laureat al Premiului Naţional de Literatură (România 2012).

Mă bucur că după 30 de ani de exil, România îl invită pe Norman Manea acasă, cu o caldă reverenţă.

Peste 40 de personalităţi din România, Europa, SUA, participă la sesiunea aniversară Norman Manea – o viaţă, care are loc luni, 23 mai, începînd cu ora 9.00, în Sala „Ion Heliade Rădulescu” a Bibliotecii Academiei Române (Calea Victoriei 125, Bucureşti).  Evenimentul este organizat de mai multe instituţii: Observator cultural, Editura Polirom, Muzeul Naţional al Literaturii Române,Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti, Institutul Cultural Român, Biblioteca Academiei Române, Secţia de Filologie şi Literatură a Academiei Române, Institutul Cervantes din Bucureşti.

Jubilatoriu şi emoţionant. Scriitor al exilului, Norman Manea împlineşte 80 de ani acasă.