Note, stări, zile

Doamna judecător Niţă rescrie istoria. Nu numai că s-a făcut dreptate, dar s-a aflat şi cum era cu disidenţa sub comunism. Cei implicaţi în anchetarea (fatală) a lui Gheorghe Ursu nu i-au făcut, de fapt, nimic. Întîi că nu era un disident suficient de zgomotos şi doi, că nici nu era disident. Făcea doar afaceri cu valută (dovada: cei 16 dolari care s-au găsit printre economiile lui).

Articol preluat din Dilema Veche

Că a murit în puşcărie? A se slăbi! S-o fi lovit omul de marginea patului sau de tavanul celulei, speriat de pomană de rutina anchetei poliţieneşti legitime. Oricum, despre crime împotriva umanităţii nu se mai poate vorbi în România lui Ceauşescu, adică după 1965. Sau dacă da, chestia e deja fumată. Totul s-a prescris. Ca să nu mai spunem că Gheorghe Ursu a avut voie, de cîteva ori, să-şi viziteze rudele din străinătate. „Disidentul“ era, deci, un „privilegiat“ al regimului. „Omul lor“! Să fi fost şi el mai atent cînd umbla prin celulă de colo-colo, aşteptînd dejunul…

Lăsînd gluma la o parte, mă întreb ce vîrstă avea doamna judecător Niţă, în 1989. Fiindcă e evident că nu are habar despre lumea pre-decembristă şi deci despre litigiile pe care le are de judecat. Se mişcă destins, suveran, „hermeneutic“ într-un univers tenebros, pe care îl crede la fel de „normal“ ca o plajă din Málaga. A murit un om în puşcărie? Asta-i viaţa! A fost bătut, schingiuit, terorizat? Păi, cine l-a pus să umble cu dolari? Concluzia juridică: nu există vinovaţi! Concluzia bunului-simţ, a bunei-cuviinţe: putem ajunge oricînd pe mîna unui judecător care îl iartă pe agresor şi îl beşteleşte pe cel agresat. Şi putem oricînd să îi vedem pe copiii şi nepoţii noştri venind de la lecţia de istorie cu „informaţia“ că, sub comunism, dracul nu era chiar aşa de negru… Ba chiar că „aşa-zişii“ disidenţi erau răsplătiţi cu concedii în capitalism. Şi încă ceva: a omorî un om nu are nici o legătură cu crimele împotriva umanităţii! Se întîmplă… Chiar şi cînd omul cu pricina – în speţă, Gheorghe Ursu – era mai mult decît respectabil, impozant intelectual, talentat, curajos. Şi nevinovat.

Primăria ca salon de cosmetică

Pe doamna Gabriela Firea mi-o amintesc, frugal, de prin 1990 sau ’91, cînd umbla zglobie şi insistentă printre membrii de-atunci ai guvernului, încercînd să obţină informaţii şi declaraţii vandabile. Era juvenilă, dinamică, aproape înduioşătoare în zelul ei de gazetar începător. Am constatat, ulterior, că a ştiut să separe inocenţa de ambiţie, că pofta carierei a modificat-o radical. S‑a „lipit“ de cîteva personalităţi influente, a asumat posturi şi postùri vizibile, a intrat în politică după criterii „convenabile“, pe scurt, a ieşit la rampă. A jucat, ca şi alţi colegi ai săi, „disidenţa“ faţă de Dragnea, dar n-a exagerat şi a rămas „la îndemînă“. A ajuns primăriţă şi vrea, în continuare, să rămînă pe poziţie. Din punctul meu de vedere, a excelat în mari manevre de machiaj. Mandatul ei e o îngrămădire de beculeţe, steluţe sărbătoreşti, jocuri de stradă şi fîntînele. Administraţia s-a consolidat ca exerciţiu cosmetic. Cu mari riscuri colaterale: ideea de a „remodela“ Cişmigiul, de a „lărgi“ (= demola) Calea Călăraşi, criza traficului bucureştean, poluarea ucigaşă a Capitalei etc. Despre poluare, răspunsul doamnei primar a fost de o grosolănie spectaculoasă: „Nu vă place Bucureştiul, n-aveţi decît să vă mutaţi în alt oraş!“. Ca pe vremuri: „Nu-ţi convine aglomeraţia din tramvai, ia-ţi maşină mică!“. La acest nivel, nu are nici un sens să deschizi teme mai complicate. Să observi, de pildă, cum mi se întîmplă zilnic umblînd prin Bucureşti, cîtă criminală indiferenţă domneşte în teritoriul patrimoniului arhitectural municipal. Clădiri superbe de cartier, unele de la sfîrşitul secolului al XIX-lea, îşi aşteaptă, ruinate, sfîrşitul, în loc să contribuie, restaurate, la un spor de farmec urban din care toţi am avea de cîştigat. Mă voi strădui, dacă voi avea răgaz şi energie, să fac o listă cu asemenea valori muribunde, în aşteptarea unei – improbabile – acţiuni de salvare.

A început campania pentru un nou mandat la Primăria Capitalei. Sper ca doamna Firea să meargă spre alte orizonturi, potrivite cu mulţumirea sa de sine şi cu visurile sale de mărire. În ceea ce mă priveşte, mă irită să văd – nu pentru prima oară – că partidele nu gîndesc funcţional, ci vanitos. Inteligent ar fi să susţină, toate, un singur candidat, multiplicînd astfel şansele unei victorii omogene. Iar candidatul despre care cred, sincer, că ar face ce trebuie, că ar onora eficient, fără fudulii ieftine, fără populism călduţ, fără „principii“ pubertare, oficiul de administrator municipal, este domnul Nicuşor Dan. E singurul dintre aspiranţi care chiar are de raportat cîteva isprăvi concrete. Fără pompă „charismatică“, fără machiaj. Dar poţi să ştii ce abisuri de emotivitate vor lucra, insidios, în inimile bucureştenilor?

Adaos la articolul de săptămîna trecută

Răsfoind primele apariţii ale revistei 22 (1990), am făcut o descoperire neaşteptată. În mai multe numere apare drept colaborator al irespirabilei reviste dl academician Eugen Mihăescu, afiliat, astăzi, grupului care înfierează mînios GDS-ul ca fiind o şmecherie sorosistă, brucanistă, securistă, fesenistă etc. E un caz de manual despre „mintea românului cea de pe urmă“. Dl academician a fost ambasadorul lui Ion Iliescu, apoi senator şi parlamentar european al lui Corneliu Vadim Tudor, pentru a sfîrşi, după 2012, cu fraza: „Numele Vadim Tudor nu mai trebuie rostit. Ca al demonului care sperie vitele, acreşte laptele şi face gravidele să lepede“. Aşa şi cu GDS. Mai întîi bun, apoi rău, foarte rău, „ca demonul“. După asemenea aventuri existenţiale, nu e de mirare că a fost nevoie de puţină odihnă, în fotoliul de academician…

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro