Eveniment

articolul anterior articolul urmator

“Nu credeam să învăţ a muri vreodată”

1
1 Dec 2018 05:29:10
Cătălina Florina Florescu

Acesta este un vers eminescian pe care l-am recitit într-o vară în copilăria petrecută la Tulcea, o vară când, din plictiseală dar şi din provocare, m-am ambiţionat să învăţ pe de rost "Luceafărul". Am fost tare mândră când am reuşit asta, deşi l-am recitat singură, fără public, în faţa oglinzii.

Însă versul de mai sus este mult mai puternic în amintirea mea. Şi pe când Shakespeare m-a învăţat ce înseamnă “a fi sau a nu fi”, Eminescu m-a învăţat ce înseamnă a muri. Pentru că a trăi în altă ţară este şi a muri, un paradox pe care nu aştept să îl înţeleagă toată lumea. “Nu credeam să învăţ a muri...”
 
 
Flashback: Încă studentă la Litere, aproape de licenţă, îi zic tatălui meu: “Plec în America.” “Ce să faci acolo, tată?” Nu mi-era clar, ce ştiam era doar că voi pleca. 
 
Că voi învaţa să mor?! 
     
Cum a trecut primul an departe de casă, nu ştiu. La Universitatea Purdue era Asociaţia studenţilor români, se organizau mese, grătare, căutam pâinea care să nu fie dulce, de Crăciun cântam colinde. Încercam să ne prelungim zilele de acasă ale lui ieri, care, pe cât trecea timpul, se încăpăţânau să ne aducă înapoi, erau de-a dreptul tantalice. 
 
Flashback: Prima dată când m-am urcat în avionul înapoi către casă, nu îmi aduc aminte absolut nimic. Nici vara aia nu mi-e clară. Ce îmi aduc aminte însă este că înainte să plecăm înapoi către S.U.A., seara alunca în noapte, primul amic care a hotărât că trebuie să plece s-a ridicat. L-am condus la poartă. “Ne vedem la anul!”, ne-a zis. Atunci iar am învăţat să mor. Dar nu mai eram în negaţie. Nu mai eram naivă. “Nu credeam să învăţ…” acum ştiam exact ce înseamnă asta.
 
Pentru că mor e un alt fel de dor, un cuvânt ca o inimă pentru români. A-ţi lua “la revedere” este o traumă. Iar împachetezi. Iar pleci. Iar îi laşi pe cei dragi în urmă. În aeroport laşi amprenta verii petrecută acasă. A mea este (culmea) lichidă precum Dunărea copilăriei. Iar în corp, dacă mă întorci pe dos, nu crede ce zice radiografia, te minte, te amăgeşte: înăuntru sunt un arhipelag. 
 
A zice “la revedere” este ceva care până astăzi mi-este cel mai greu de spus. 
 
Prima vară petrecută din nou acasă se apropia de sfârşit, iar eu nu ştiam ce să împachetez ca să nu mai sufăr de dorul de casă. Dar cât încape într-un geamantan?! 
 
În State, l-am avut pe Eugène Ionesco alături să îmi aline dorul de teatru, Nichita Stănescu să mă facă să gândesc în paradoxuri, Maria Tănase şi Gheorghe Zamfir să alunec în dans şi reverie, ia mamei, Nicolae Steinhardt să aflu ce înseamnă cu adevărat credinţa, formaţia “Pasărea Colibri” să îmi aducă aminte de anii de facultate, de cămin şi gazde, pe sora mea ţinându-l în brate pe fiul ei într-o poza care sfidează timpul, Toma Caragiu şi Dem Rădulescu să cred că sunt în sufragerie uitându-mă la TV, pe mamaia într-o poză în apartamentul copilăriei, scrisorile de la Mimi pentru că e-mail-ul nu era omniprezent atunci, Mihaela Runceanu, Aurelian Andreescu, Loredana Groza să îmi imaginez că sunt în bucătărie cântând la emisiunea care dădea şlagăre dimineaţa, of!, sunt mulţi, mult prea mulţi, dar numai Eminul îmi aducea mereu aminte cum este să înveţi să mai mori încă şi încă o dată
 
Au trecut 20 de ani de când am plecat. În 2008 am vrut să mă întorc, dar nu am reuşit. 
Acum împachetez din ce în ce mai puţin. Şerbetul de trandafiri îl mănânc acasă, nu mai este ca în copilărie, dar mă mint că este, pe peştele de Dunăre îl savurez cu mult mudjei pe faleză la Tulcea, vata de zahăr şi pufuleţii în parc. 
Peste trei ani voi fi la echilibru: 23 de ani trăiţi în ţară, 23 în S.U.A. Apoi, voi sta într-un picior precum cocostârcul refuzând să o las pe ţara mea adoptivă să mă domine. Voi rămâne la 23, chiar dacă timpul nu se va opri. 
 
“Nu credeam să învăţ…”
 
Poate că totuşi învăţându-l pe băiatul meu limba română şi petrecându-ne verile în ţară, călătoria continuă. Când l-am născut, vocea tatei cântându-i surorii mele şi nepotului meu, “Du-mă, acasă, măi, tramvai…” a fost primul cântec de leagăn pe care M l-a auzit şi pe care l-a învăţat mai apoi zicând tramvaiului “tramvait” şi căsuţei “cofiţa.” 
 
Poate că publicând 2 cărţi în limba română, alţii m-au citit şi luat cu ei acasă. Pus în geamantan. Sau pe raft. Poate cărţile mele vor ţine altora companie. 
Poate că predându-l pe Eminescu americanilor la cursul despre romantism, îi învăţ şi pe ei cum să moară:
Pururi tânăr,…/Suferinţă tu, dureros de dulce…/ Ca să pot muri liniştit, pe mine/ Mie redă-mă!” 
 
Ah, să nu uit: La mulţi ani, România! Pe când tu te deştepţi, eu mă culc. O las pe Valeria Seciu să îţi
recite "Odă (în metru antic)"https://www.youtube.com/watch?v=OdiOT9bUNa8
 
 
 
 
 
 
 

 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

1 Comentariu

Sârbul Vasile
1.12.2018, 09:18:15

Interesant. Lăsăndu- l deoparte pe Eminescu și încă vreo doi. Sunt alergic la tot ce provine din mediul românesc. Mă face să vomit. De câte ori il iau pe Reymont in mâini și caut un pasaj de care țin să-mi amintesc, mi-e imposibil să nu fac analogia cu săraca noastră literatură. Să fi avut și noi un Reymont. Nu mă duc mai departe. De câte ori îi ascult pe sârbi, mi-e imposibil să nu fac analogia cu săraca noastră muzică. Să fi avut și noi o Lepa. A noastră. Ce avem?... Soliști înghesuiți pe câte un afiș....Țipurituri și lalala, tralala... Mereu am găsit o scuză vis-a vis de starea de înapoiere; ba că au venit tătarii, ba că au venit austriecii, ba că cei cincizeci de ani de comunism ne-au făcut de comandă.... Câți sunt anii de la scuturarea de jugul jugurilor? Și nimic?...

Modifică Setările