Nu depresia a ucis 150 de persoane!
0
Ipoteza „depresiei” nu poate fi acceptată ca o singură cauză a unei crime de masă. Persoanele cu un diagnostic de depresie nu comit astfel de acte.
Nu depresia a ucis!
Încă ne lipsesc date. Dar ipoteza că tânărul copilot de 27 de ani (cu 630 de ore de zbor) a avut un diagnostic de depresie în trecut şi acesta ar sta la originea gestului său este o eroare. Tocmai din această pricină am insistat să scriu câteva scurte comentarii. Întâi deoarece subliniază încă o dată necunoaşterea a ceea ce înseamnă depresie, doi pentru că întăreşte miturile în jurul acestui diagnostic şi trei pentru că aruncă încă o stigmat asupra persoanelor aflate în suferinţă. Aşa cum argumenta Masuma Rahim, psiholog clinician, în The Guardian, „frica şi discriminarea va continua să descurajeze oamenii să-şi dezvăluie problemele lor şi să solicite ajutor specializat din timp”. Încă regăsec ideea „mi-e ruşine să accept, mi-e frică să merg la psiholog, şi ascund pentru că vreau să evit reacţia celor de lângă mine”. Frica de reacţia celorlalţi ne provoacă şi mai mare suferinţă. Persoanele diagnosticate cu depresie pot trăi şi funcţiona social pentru că apelează la terapie şi pentru că au sprijin din partea celor iubiţi şi apropiaţi, fie că e partener, soţ/soţie, prieten sau şeful de la muncă. Frica de reacţia celorlaţi e mai groaznică decât suferinţa produsă de tulburarea însăşi, scria Campbell. Tot el se întreba pe bună dreptate, dacă pilotul ar fi avut cancer am fi acuzat cancerul ?
Nu atact terorist, nu depresie la Dusseldorf
Ministrul de interne german, Maiziere, a declarat că nu deţine date care să ducă la o legătură între copilot şi vreo organizaţie teroristă. Ok. Dar, se ştie că în urmă cu 6 ani, copilotul, şi-a întrerupt pentru câteva luni pregătirea profesională. Şi mă întreb ce relevanţă are acum? O altă ştire că bunicii ar fi emigrat din România. Şi ce dacă?
Totuşi, Carstern Spohr, CEO Lufthansa, a asigurat că Lubitz a îndeplinit toate criteriile necesare pentru a pilota şi a susţinut toate examinările medicale. Sunt convins. Mă îndoiesc că vreo comisie de medici şi/sau psihologi şi-ar asuma riscul oferirii unui aviz pozitiv oricărui pilot indiferent de istoricul său medical şi de starea prezentă.
Spitalul din Dusseldorf a confirmat că în februarie şi martie (ultima zi fiind 10 martie) pilotul a beneficiat de servicii medicale dar NU pentru depresie. Iarăşi, dacă existau semne evidente de îngrijorare cu siguranţă copilotului nu i s-ar fi permis să intre în avion. Mai mult, se ştie că celălalt pilot are o responsabilitate asupra monitorizării stării psihoemoţionale a colegului său. Că fosta iubită şi-a amintit că Andreas a zis "că va face ceva ce va schimba tot sistemul şi numele său va fi amintit" nu este o informaţie suficientă care să ducă la o concluzie că şi-a premeditat acest sens. Mii de oameni, şi milioane de adolescenţi doresc să schimbe lumea. Şi ?
Psihiatrul Michael Bloomfield, tot in The Guardian, sustine că „ipoteza depresiei” nu poate fi acceptată ca o singură cauză a unei crime de masă.
România în necunoaştere, eroare şi stigmat
În România încă o mare parte din oamenii ce prezintă simptomele unei suferinţe psihice nu se adresează serviciilor specializate. Nu avem date statistice în acest sens. Însă cunoaştem că românilor încă le este ruşine şi teamă şi jenă să meargă la psiholog şi să recunoască nevoia de intervenţie de specialitate. Mai degrabă apelează la un preot cu sfânt mir. A frecventa cabinetul unui psiholog, chiar sănătos mental fiind, dar aflat într-un impas al vieţii, este considerat a fi un semn de slăbiciune şi aruncă o sentinţă definitivă „ e bolnav, a fost la psiholog, stai departe de el/ea”.
Românii încă au cunoştinţe foarte puţine despre ce înseamnă un diagnostic psihiatric şi necunoscând riscă să exagereze şi să denatureze orice înţelegere corectă şi sănătoasă. Contrar opiniei generale, majoritatea acţiunilor cu violenţă nu sunt produse de persoane cu un diagnostic psihiatric, dimpotrivă doar un procent foarte mic din persoanele cu tulburări psihice reacţionează cu violenţă.
Mi-am amintit de rezultatele îngrijorătoare ale studiului Institutului Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Sănătate (2004) cu privire la percepţia bolii psihice în România. E puţin cam vechi dar nu lipsit de importanţă. Şi anume:
1. 70,8% din cei chestionaţi asimilează boala psihică cu nebunia;
2. 76,6 % consideră că bolnavul psihic este periculos;
3. 40,55 sunt de acord că persoanele cu probleme de sănătate mintală trebuie ţinute închise în instituţii speciale
În privinţa relaţiilor sociale:
1. 60,4% apreciază că probabil ar fi jenaţi dacă prietenii ar ştii că cineva din familia celui intervievat are probleme de sănătate mintală;
2. 53,6% nu sunt siguri că ar putea trăi zilnic alături de o persoană cu probleme de sănătate mintală;
3. 49,6% apreciază că probabil ar fi deranjaţi dacă ar fi colegi cu o persoană cu probleme de sănătate mintală;
4. 54,9% apreciază că, probabil ar avea un sentiment de teamă să vorbească cu cineva care are probleme de sănătate mintală;
5. 50,1 % apreciază că nu sunt siguri dacă ar putea avea o relaţie de prietenie cu un bolnav psihic
Chiar dacă au trecut 10 de ani de la realizarea studiului tind să cred că percepţia publică a bolii psihice încă nu este cea corectă şi experienţa mea ca psiholog în dialogurile şi dezbaterile din mediul public sau în privat îmi poate întâri evidenţele aceastei realităţi. Din păcate.
Rămâne în sarcina specialiştilor psihologi să-şi facă cunoscută profesia lor cu claritate şi adevăr dar şi a oamenilor de rând să înţeleagă că o tulburare psihică nu e ceva rău, iremedibil şi de care să ne fie teamă, că oricine ar acest risc şi că oricine are şansa la acceptare, înţelegere şi desigur terapie.
Se încarcă comentariile...
