Nu mai avem valori?

Aud  tot mai des în jurul meu această afirmaţie: “nu mai avem valori, societatea noastră duce lipsă de valori”. O citesc pe site-uri, pe Facebook, mă întâlnesc cu ea te miri pe unde şi cine ştie în ce context. Am ajuns să nu prea mai înţeleg la ce se referă.

Am regăsit-o şi acum, în legătură un incendiul de la clubul Colectiv. Am citit câteva comentarii care ajungeau rapid la această concluzie: “totul se întâmplă pentru că societatea noastră nu mai respectă valorile”. Ar fi inutilă (şi prea complicată pentru acest colţ de pagină) o discuţie sociologică despre ce înseamnă “valori”, despre felul în care o comunitate umană valorizează anumite lucruri. Aşa că o iau băbeşte şi încerc să-mi explic mie însumi ce-am observat că înţeleg alţii atunci când, dezamăgiţi sau indignaţi, spun că “nu mai avem valori”.

Unii înţeleg prin asta că nu mai ştim să respectăm oamenii de valoare, personalităţile culturale ori ştiinţifice. Se plâng, de pildă, că la televiziuni apar pseudo-vedete în emisiuni de scandal. E adevărat.  Dar nu observă că pe alte posturi chiar apar personalităţi şi nu se uită prea multă lume la ele. Nici chiar cei care se plâng că “nu ne mai respectăm valorile” nu se uită, căci sunt ocupaţi să se uite la pseudo-vedete ca să-şi alimenteze indignarea şi să-şi confirme dezamăgirea că poporul nu mai are nimic sfânt.

Alţii înţeleg prin asta că nu mai sunt respectate nişte chestiuni abstracte, precum educaţia, politeţea, dreptatea, cinstea, corectitudinea. Despre patronii de la clubul Colectiv s-a scris, de pildă, că deşi sunt oameni tineri, crescuţi în libertate şi democraţie, au deprins de la generaţiile mai vârstnice “cultura compromisului”, şmecheria, fenta. Mulţi cred că în societatea noastră tocmai aceste trăsături sunt valorizate: tupeul, şmecheria, descurcăreala. Aşa o fi, ar trebui să facem studii serioase ca să tragem o asemenea concluzie. Dar dacă oamenii percep situaţia generală în acest mod, atunci de ce nu fac şi pasul următor, adică să conştientizeze că suntem cu toţii părtaşi la starea naţiunii, la decăderea moravurilor, la tot ce ne îngrijorează? Pentru că e mai simplu să dai vina pe “ceilalţi” şi în primul rând pe “clasa politică” (pe care tot noi am ales-o şi o lăsăm să-şi facă de cap).

Eu cred că cea dintâi valoare care nu prea îşi mai găseşte locul nu doar în societate, dar şi în minţile oamenilor, este respectul faţă de individul uman, faţă de viaţa şi personalitatea fiecăruia. Individul uman e cam golit de substanţă la noi, despre oameni se vorbeşte “la grămadă” sau abstract. Într-o carte apărută recent la Editura Humanitas (“Înfrângerea gândirii”), Alain Finkielkraut comentează astfel felul de a privi individul uman în societăţile occidentale: “Care om? Subiectul abstract şi universal al Declaraţiei Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului? Realitatea noncorporală, fiinţa fără suflet, făptura fără carne, fără culoare şi fără calitate care populează marile discursuri universaliste? Individul, exceptând tot ceea ce-l distinge?”.

Modernizaţi târziu şi cam brambura, preluăm şi noi, pe apucate, acest fel de a vorbi despre abstracţiuni şi generalităţi, fără să ne dăm seama că valorile după care tânjim se regăsesc cel mai adesea chiar în omul de lângă noi, care a devenit şi el un fel de “fiinţă fără suflet, făptură fără carne”. Şi tragedia de la Colectiv, şi alte nenorociri care se întâmplă, şi criza de încredere din societate, dar şi toate hărţuielile şi neregulile care ne amărăsc viaţa de toate zilele pleacă de aici: de la lipsa de respect faţă de individul uman şi faţă de viaţa lui. Care, până la urmă, exprimă lipsa de respect a fiecăruia faţă de sine însuşi.